Darul divin al vederii si „instrumentul” magic ne-a fost dat pentru a ne desavârsi cel mai înalt, dar si cel mai profun atribut al lumii vii care este cunoasterea.
Astfel gasim temeiul de a construi, de a deslusi calea catre lumea cea adevarata. Cale care i-a fost relevata în mod fabulos unui om care s-a redescoperit în arta: Adrian-Florin Bitica.
Vedem si auzim, simtim sub trupul degetelor, ne aruncam prin miros si gust în labirintul nebanuit al lumilor de Sus ori de Jos, dupa plac ori dupa slabiciuni – facem toate astea, iar la acel capat al cercetarii care e întotdeauna începutul marii cunoasteri putem afla daca am gasit sau nu calea cea adevarata.
În cercul nostru închis, exista înca un imperativ pe care, în realitate – în realitatea noastra translucida si efemera – nicio divinitate din lumea asta nu ar aseza-o ca bariera între faptura noastra si chipul sau cel adevarat: pretinsa porunca „Sa nu-ti faci chip cioplit!”.
Sigur ca porunca are de fapt alt înteles decât interdictia de a folosi dalta si ciocanul pentru a da forma închipuirilor noastre, dar în lumea actuala iata ca sunt semeni care „îndraznesc” sa creeze chipuri sfinte, cioplindu-le în materia fizica, masurabila.
Adrian-Florin Bitica se numara printre putinii artisti plastici cu har, dintr-o categorie în mod cert speciala a celor nescoliti în universitati si academii, dar daruiti de ursitori cu un evident har al simtirii divinului din materie si din spiritul uman –, artisti care nu arata multe în vorbe rostite, în schimb ne releva adevaruri, lumi si cai sublime aflate dincolo de sus-amintitele simturi si simtiri umane.
La aproape o jumatate de veac, acest om marturiseste, indirect, revelatia acelui adevar nezugravibil care ne guverneaza pe toti. Ce înseamna asta? Fortând cumva limbajul uman, putem sustine ca acesui om i s-a aratat Lumina. Si, nu doar atât, i s-a îngaduit sa o modeleze, sa plasmuiasca din ea forme, chipuri si întelesuri care sa-i îndrume pe oameni spre întelegerea frumusetii si valorilor reale ale lumii de acum si ale lumii eterne.
Nu o copie mecanica a ceea ce vedem în jurul nostru, ci acea extragere din miezul materiei a frumusetii supreme pe care Michelangelo o descria într-un mod tulburator si socant. Genialul artist spunea ca, de fapt, el nu creeaza cioplind piatra, ci înlatura din blocul de marmura ceea ce e de prisos, pentru a scoate la vedere sublimul, chipul perfect al lumii aflat, vremelnic, captiv în inima pietrei.
Nu piatra foloseste Adrian-Florin Bitica pentru a ne oferi aceeasi revelatie, ci lemnul. Un material si o materie ancestrala, probabil doar putin mai tânar decât marmura, dar pastrator deopotriva al sublimului ce poate fi exprimat prin ceea ce el, asa cum spuneam, ne daruieste spre a ne ajuta sa croim drum spre eternitate: icoana.
Iata marturia tulburatoare a sculptorului de icoane de lemn Adrian-Florin Bitica, pe care va lasam sa o întelegeti în deplinatatea sa: „În toamna anului 2000 mi-am dorit sa achizitionez o troita. Am început cautarile, dar nu am reusit. În 30 decembrie 2020, am cumparat o grinda din lemn de brad, cu gândul de a încerca sa o lucrez singur, si mai multe dalti, fara sa cunosc nimic din taina lemnului si a sculpturii. Am încercat sa-l sculptez pe Mântuitorul separat, însa nici desenul nu a iesit. Culcându-ma necajit, am avut un vis, în care o voce de femeie mi-a repetat de trei ori sa nu mai fiu suparat, sa ma trezesc dimineata, sa îl desenez si sa-l sculptez singur pe Iisus vreme de o ora (…) Pe 31 decembrie dimineata, am reusit într-o ora sa îl sculptez pe Mântuitorul, având permanent în minte acea voce care îmi repeta ca pot! Din ianuarie 2021, nu am mai putut sta fara sa sculptez. Arta sculpturii icoanelor este bucuria mea de a trai.”.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii