În aceasta toamna, s-a încheiat un veac de când, pe locul unde în vara anului 1917 s-a scris cu sânge o pagina dramatica si glorioasa din destinul poporului român, a început edificarea unuia dintre cele mai valoroase spiritual monumente comemorative din întreaga Europa: Mausoleul de la Marasesti, cunoscut si sub denumirea de Biserica Neamului.
De asemenea, s-au împlinit si 85 de ani de la inaugurarea oficiala a acestuia, cu participarea regelui Carol al II-lea si a altor numeroase personalitati din politica, armata, cultura, biserica si lumea mondena ale vremii.
În urma razboaielor ramân goluri imense, care niciodata nu se umplu la loc. Pentru ca acestea nu sunt spatii fizice în care se gaseste nimicul absolut, ci absente ale unor arderi de lumina si iubire, pe care le putem compara, de pilda, cu acele strane pe spatarul carora sunt încrustate nume de oameni, dar pe care totusi nimeni nu se mai asaza, de când ocupantii lor au plecat definitiv în alte lumi si spatii.
Dar razboaiele lasa în urma si amintiri, multe dureroase pâna la disperare, altele însa – în mod mai degraba paradoxal – calde ca o mângâiere materna. Ele acopera putin câte putin rana acelei pierderi definitive, facând ca energia celor pierduti sa pâlpâie din nou în negura eternitatii si întretinând astfel speranta ca mâine va fi mai senin, ca Soarele ne va privi mai prietenos, ca evenimentele prin care am trecut cu totii slujesc drept lectie de viata si de libertate fara lanturi.
O asemenea înviere tacuta din cenusa istoriei o reprezinta orice mausoleu. Destinat sa constituie un monument funerar de exceptie si reper pentru aducere aminte despre maretia si spiritul de sacrificiu al unor luptatori remarcabili pentru principiile si popoarele lor, mausoleul – ca edificiu arhitectonic – ramâne totusi, înainte de toate, o opera de arta pentru care nu poate exista vreun mijloc de comparatie, tocmai datorita celor mai profunde emotii umane ce pot fi imaginate si pe care el le evoca în mod simbolic.
În aceasta idee se cuvine sa amintim ca originea mausoleului curge înapoi, în timp, pâna în veacul al IV-lea î.Chr, când Mausol, guvernatorul provinciei elenistice Caria, a poruncit construirea faimosului Mausoleu de la Halicarnas (orasul turc Bodrum de astazi), una dintre minunile lumii antice, impunatoare si prin înaltimea sa, similara unui bloc cu saisprezece etaje.
Mausoleul din orasul vrâncean Marasesti a fost ridicat din initiativa Societatii Ortodoxe a Femeilor Române, dupa planurile arhitectilor George Cristinel si Constantin Pomponiu, iar basoreliefurile Cupolei Gloriei, desfasurate pe circa 100 de metri patrati, au fost realizate de sculptorii Cornel Medrea si Ion Jalea, ilustrând diverse momente ale luptelor de pe aceste locuri.
Trei terase suprapuse conduc spre intrarea în cupola, care este decorata în interior cu o pictura în fresca creata de pictorul Eduard Saulescu. Ansamblul are forma piramidala, simbol cu trimitere evidenta la cele mai cunoscute monumente funerare, piramidele egiptene, cele precolumbiene, chinezesti si din alte zone ale lumii. Particularitatea decoratiunilor plastice ale Mausoleului de la Marasesti face o trimitere fireasca la stilul fiecaruia dintre remarcabilii artisti români mentionati. La friza exterioara, se remarca tendinta catre stilizarea clasica a personajelor – majoritatea fiind militari combatanti surprinsi de regula în toiul luptei –, carora li se imprima atât trasaturile si gesturile potrivite pentru a sugera dinamismul si hotarârea actiunii, cât si o anume dimensiune umana detasata de eventuala pornire irationala de a ucide si de a distruge, frecvent întâlnita în razboaie.
Evocarea jertfei ostasilor români este în buna masura „îmblânzita” prin introducerea în lucrare a mai multor personaje feminine. O nota aparte de sensibilitate ce accentueaza mesajul artistic al ansamblului se remarca în plus pe fresca interioara, datorita elementului religios ce guverneaza întregul artistic.
Suita îngereasca, derulata jur-împrejur într-o solemnitate dramatica, evoca drumul fara de întoarcere al ostasilor cazuti în lupta. Deasupra, pe interiorul cupolei strajuite în afara de patru vulturi de bazalt, pictorul a ales o reprezentare simpla, însa extrem de vibranta: porumbelul biblic, care pluteste între teluric si celest, între viata de aici, în trup si eternitatea de dupa moarte, spre care nazuim, ca o promisiune a linistii si pacii eterne.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii