Undeva în inima Bucurestiului, pe o alee a Parcului Cismigiu, uneori atrage atentia trecatorilor o sculptura care pare sa scormoneasca inexplicabil de dureros prin memoria noastra afectiva, evocând o suita de sentimente venite de demult.
Grupul statuar realizat în marmura de Cararra întruchipeaza o sora medicala a carei îmbracaminte fixeaza un reper în timp – primele decenii ale secolului precedent – tinând pe brate trupul lipsit de viata al unui barbat în unifoma militara.
Tânara femeie sta aplecata asupra chipului înasprit de suferinta si de sfârsitul venit de nicaieri, nemeritat de vremelnic, iar ea transmite o revolta interioara aprinsa de neputinta omului simplu si senin de a împiedica sa se petreaca tragedii care nu se pot sprijini pe niciun fel de logica ori ratiune.
Ceva mai jos de sculptura scânteind în puritatea alba a zapezii, pe soclul în forma unui trunchi de piramida sta scris în limbile franceza si româna un text scurt, care îl lumineaza pe trecator asupra rostului lucrarii de arta: Soldatilor Frantei cazuti pe câmpul de onoare al pamântului românesc în timpul Marelui Razboi 1916-1919. Vorbim despre Monumentul soldatilor francezi cazuti pe teritoriul României, cum este formulat oficial titlul sculpturii. Autorul lucrarii este unul dintre cei mai valorosi sculptori români, Ion Jalea, el însusi foarte bun cunoscator al realitatii dure a acelui conflict devastator, întrucât a participat la razboi pe frontul din Moldova si, mai mult decât atât, si-a lasat drept tribut pe câmpul de lupta bratul stâng.
Cu atât mai dramatica este imaginea soldatului rapus, cu cât ea evoca, prin urmare, o parte din chiar destinul artistului. Profund impresionant Ion Jalea nu si-a abandonat vocatia si talentul nativ dupa amputarea mâinii, ci a sculptat în continuare folosindu-se de o singura mâna, practic întreaga sa viata, vreme de peste sase decenii, pâna în anul 1983, când s-a cufundat în ultimul somn de pamântean.
Daca în aparenta tema abordata de autor prin aceasta creatie este una destul de comuna, în cazul de fata putem deslusi un amanunt profund tulburator: sculptura artistului român face trimitere la capodopera „Pietà” a genialului Michelangelo Buonarroti.
Privirea din aceasta perspectiva asupra grupului statuar din Gradina Cismigiului schimba datele problemei aproape în mod radical, interpretarea lucrarii fiind canalizata catre albii spirituale infinit mai vaste si mai bogate în semnificatii.
Totodata, detaliile posturilor si trairilor evidente ale celor patru personaje, asa cum au fost ele concepute de cei doi artisti – distantati în spatiu, în timp si în valoare estetica – evidentiaza un complex de valori ce le uneste sau le face complementare, dintr-o anumita perspectiva.
Trupul gol si usor, coborât de pe cruce, al Mântuitorului se odihneste pe bratul drept al Maicii sale, într-o inertie blânda, naturala în „Pietà” a lui Buonarroti. Sfânta Fecioara, pe de alta parte, pare a fi secatuita de suferinta, care s-a transformat în resemnare si în întelegerea faptului ca Fiul a fost alesul pentru a salva omenirea, astfel ca ramâne într-un gen de rigiditate demna, ca un preambul al asteptarii multimilenare a efectelor jertfei.
Dimpotriva, în lucrarea lui Jalea tânara sora medicala pare ca încearca sa resusciteze trupul soldatului cu care nu are niciun fel de legatura de sânge. Dar ea nu-l sustine pe sub umeri, ci îi prinde capul cu tandrete materna în causul mâinii drepte, cu stânga parând ca îi cauta inima, careia sa-i transmita din nou curgerea vietii.
Soldatul nu pare deloc usor în caderea sa catre lumea cerurilor, caci uniforma si toate accesoriile de front îl trag în jos, catre conditia telurica a muritorului trimis de semeni ai sai în înclestari violente, absurde. O modificare de pozitie a personajelor pamântesti, în comparatie cu a celor biblice, transmite totodata un adevarat complex de mesaje negraite.
Sora tine corpul neînsufletit aproape pe verticala. Încercarea de a-l smulge din captivitatea mortii, chiar daca sortita din capul locului esecului, se îngemaneaza aici cu o alta nazuinta umana decât aceea a nemortii sau a refuzului mortii vremelnice: desprinderea de pamânt, de conditia inferioara a fiintei umane, dorinta utopica de zbor, niciodata împlinita, câta vreme omul nu va merita iesirea din materie si din întuneric.
Lucrarea lui Ion Jalea a fost definitivata în anul 1922, când acesta avea numai 35 de ani.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii