Adânc în jungla birmaneza, pe coastele zimtate ale muntelui unde jurnalistul si romancierul francez Joseph Kessel a venit sa caute inspiratie pentru „Valea Rubinelor” în 1955, într-un loc despre care se spune ca este inaccesibil, un grup bizar de femei vegheaza asupra pietrelor pretioase, descrise ca având culoarea „sângelui de porumbel”.
Devreme, la ora sapte dimineata Ma Yy Chit Kyi ajunge la mina, la capatul unui mic drum de pamânt, care urca spre jungla, unduindu-se ca un sarpe. Acolo, sus, un loc misterios, abia zarit aproape de vârfuri, domina valea maturata de lumina blânda a zorilor.
Un mic altar dedicat lui Buddha, încarcat cu ofrande, pare sa guverneze în acest teatru grandios din salbaticia înaltimilor, de unde încearca sa atinga cerurile zeilor.
Mirajul zilei de mâine
Întotdeauna, silueta feminina, ce pare o naluca întrupata din stânca si vazduh, începe prin a se ruga. Fara a proceda astfel, ea e convinsa ca nu ar avea nicio sansa sa gaseasca cele mai frumoase pietre.
Mai exista un motiv foarte serios, venit de fapt dintr-o credinta straveche: rubinele sunt „creaturi” întelepte, dar nu se arata femeilor decât foarte rar, chiar daca, din motive nestiute, în aceasta regiune se nasc mai mult fete decât baieti.
În realitate, la cei 38 de ani ai sai, Ma Yy Chit Kyi este una dintre putinele femei care detin o mina de rubin; cu toate, sunt cel mult doua sau trei, dar ea continua de fapt o traditie, la fel ca mama si ca bunica ei, de la care a deprins aceasta „ocupatie” cu totul si cu totul insolita. Pe de alta parte, averea sa este cunoscuta de toti si a ajutat-o sa câstige respectul oamenilor.
În urma cu câtiva ani, ea a cumparat acest teren si a sapat o groapa folosind dinamita. O turbina a functionat fara odih-na de atunci, pentru a trimite apa vietii înapoi, în vale. Apa nefiind doar ceea ce numim metaforic „elixirul vietii”, ci si o „unealta” indispensabila în activitatile localnicilor, dar si mai presus de orice, speranta si uneori certitudinea, ca viata lor poate sa cunoasca si clipe frumoase.
Tributarii „febrei rosii”
De cel putin opt sute de ani, secreta si inaccesibila, valea Mogok a hranit cu comori subpamântene noptile oamenilor. Pietrele sale pretioase au fost purtate de razboinicii din Birmania antica pentru protectia în lupta, au fost oferite zeitatilor hinduse pentru o soarta mai buna, i-au împodobit pe regi birmanezi, i-au îmbogatit pe colonistii englezi si fac astazi sa „dospeasca” averi ale unor mari afaceristi chinezi.
120.000 de oameni locuiesc aici, pe trei sferturi din rubinele planetei si pe mii de alte pietre pretioase. Pe o suprafata de numai 16 kilometri patrati, subsolul ascunde un tezaur inimaginabil, la care guvernul birmanez reglementeaza cu mare strictete accesul.
În majoritatea cazurilor, femeile conduc afacerile într-o tara în care inegalitatile de gen sunt mult mai mici decât la vecinii sai, reprezentând trei sferturi din lucratorii din Mogok si din munti.
Vânzatori, proprietari sau culegatori, ele sunt mai presus de toate fiintele care traiesc în valea rubinelor. Acesta pare a fi un pa-radox, dar el deriva… din alt paradox: femeilor li se interzice intrarea în mine, deoarece credintele stravechi considera ca încalcarea acestei legi nescrise le va aduce tuturor ghinion.
Mogok, asezarea din inima vaii, se împarte în doua zone. La vest se afla majoritatea minelor, în timp ce la est se desfasoara comertul si viata sociala. Pe malul lacului – fosta mina principala a englezilor – fostii colonisti –, care s-a umplut cu apa odata ce i-a fost sapat subsolul si despre care se spune ca este supravegheata de spiritele minerilor morti se afla piata Mani.
Ca în fiecare dimineata, Ma Cho Tu sta la taraba ei cu numarul 107. Si-a reajustat longyi, tinuta cotidiana din Birmania. Apoi, s-a ocupat de ritualul cotidian, desfasurând în fata ei bucatile de material care îi ascund comorile. În lumina solara, încep sa straluceasca în flacari multicolore cioburi de rubine, abia mai mari decât un deget, safire, peridote, lapislazuli.
În jurul lui Ma Cho Tu, peste 400 de tarabe adunate sub un acoperis de tabla sunt aproape toate ocupate de femei. Fiecare a trebuit sa plateasca 3.000 de kyats (mai putin de 2 euro) pe saptamâna pentru a-si vinde pietrele acolo.
Negustorii si negustoresele din spatele tarbelor însufletesc majoritatea chipurilor Asiei; indieni, chinezi, nepalezi si multi altii adusi de vânturile destinului au ajuns sa se stabileasca aici de-a lungul secolelor. Iar descendentii lor nu au plecat niciodata, lasând „febra rosie” drept mostenire generatiilor urmatoare, cu toate ca regiunea este cunoscuta si prin alte minerale din topul pietrelor pretioase, cum ar fi safire, spinele, turmaline sau lapis lazuli.
Piramidele bogatiei
„Sufocati” de imensa bogatie nevazuta, cei mai multi localnici vietuiesc în realitate într-o saracie crunta. Minerii îsi risca viata în fiecare clipa, folosindu-se de dispozitive si mecanisme improvizate, care sa le usureze putin efortul de a scotoci în maruntaiele muntelui ciobul de piatra datator de speranta. Pe de alta parte, câstigul lor este incredibil de mic: cel mult 2 dolari pe zi!
În lungul lant ce duce catre marii bijutieri si în cele din urma la saloanele luxoase, unde femei cu aparenta de zeite îsi etaleaza colierele, bratarile, cerceii si celelalte podoa-be înnobilate cu stralucirea orbitoare a briliantelor, dupa mineri vin negustoresele scolite de obicei de mamele si bunicile lor pentru a recunoaste dintr-o privire valoarea unei pietre pretioase brute.
Aceste femei se declara multumite, cu câstigul lunar de circa 100 de dolari, adica putin mai mult decât salariul mediu al tarii lor!
Majoritatea rubinelor valoroase, de cea mai buna calitate, sunt trimise direct antreprenorilor chinezi bogati din Shenzen sau Shanghai.
Aceasta, în conditiile în care Statele Unite au plasat produsele birmaneze sub embargo, iar marcile de top au impus un embargou: Cartier, Tiffany & Co. si La Marquise au anuntat ca nu vor mai importa rubine din Mogok.
Dar în „valea rubinelor”, viata localnicilor curge în continuare prin aceeasi albie…
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii