Reprezentant de seama al Renasterii germane, Hans Baldung a fost ilustrul urmas al lui Albrecht Dürer, dar si unul dintre cei mai interesanti mediatori ai jocului cu moartea. Maestru al gravurilor in lemn si al picturii pe panel, acest artist a avut, practic, doua vieti: cea legata de pictura religioasa (numeroase piese de altar, comandate de inaltul cler german) si cea profana, in care si-a exersat de minune atat ironia, cat si gustul pentru metafora macabra. El a fost obsedat, putem spune, de imaginea mortii – ilustrata ca un schelet cat se poate de hidos – care, in fapt, este barbatul care insoteste femeia, la toate varstele ei.
Provenit dintr-o familie onorabila de avocat, Hans Baldung (1480-1545) a fost singurul copil care a refuzat sa mearga la cursurile universitare. Poate si de aceea influenta colosalei arte italiene a vremii l-a cam lasat indiferent. Baldung si-a gasit foarte repede propriul stil, iar firea sa de om „poznas” l-a determinat sa creeze un statut usor dispretuitor fata de femeie. Nuantele misogine ale picturilor si gravurilor sale grotesti (care uneori aluneca de la erotism la pornografie) atrag atentia si astazi prin prospetimea unui spirit ludic pe care nu-l mai gasim decat la „umoristul” desavarsit care a fost Hieronymus Bosch.
Se stiu putine despre viata personala a lui Baldung, insa relatia sa cu dragostea pare sa fie o experienta trista, de care se amuza el insusi, cu o tristete si dezamagire bine mascate. Poate ca definitoriu in acest sens este exceptionala gravura in care marele Aristotel – un batran cu barba, gol pusca si in patru labe – este calarit de o femeie tanara, planturoasa, care-l biciuieste ca intr-o indubitabila scena de masochism. S tim ca marele filosof, elev al lui Platon si dascal al lui Alexandru Macedon, era un misogin notoriu, el considerand femeia o „fiinta aproape umana”. Baldung pare ca-l pedepseste pe Aristotel pentru dispretul slab argumentat fata de femeie, dar de fapt el ironizeaza „femeia care se crede deasupra lucrurilor”.
Si totusi, acest artist cu totul individualizat de ironiile sale antifeministe avant la lettre, a avut si momente in care a privit-o cu o oarecare compatimire. Mai multe variante ale „Pacatului originar” o ilustreaza pe Eva ca fiind o suava si fermecatoare si Adam este personajul negativ, care-i ofera marul vrajbei.
Femeia este in aceste picturi pusa in evidenta cu intelegerea deplina a farmecului ei, iar senzualitatea pe care i-o ofera maestrul este sincera. Numai ca acelasi artist o caricaturizeaza fara mila in multe alte capodopere, in special in celebra lucrare „Cele sapte varste ale femeii”. Din pruncie si pana la senectute, Baldung ne aduce o femeie involuand, transformandu-se dintr-o faptura irezistibila si materna, intr-o fiinta de-a dreptul respingatoare, hidoasa, demna de mila.
In posteritate, Hans Baldung parca s-a tinut de sotii. Lucrarea sa „Eva, sarpele si moartea” a fost atribuita timp de peste o suta de ani lui Lucas Cranach cel Batran. Abia prin 1965, expertii de la Sotheby’s au restabilit paternitatea… In treacat fie spus, acest mare maestru german a fost unciudat „admirator” al vrajitoarelor, in contextul in care femeia, desi „inferioara”, poate dobandi puteri inaccesibile omului de rand. De fapt, vraja este adevarata putere a femeii si modalitatea ei de supravietuire.
Hans Baldung a iubit si compatimit femeia, facand-o incapabila sa se lupte cu timpul. Sunt elemente care au trecut de la Aristotel la Nietzsche, a carui opera poate fi ilustrata cu lucrarile lui Baldung.
PAUL IOAN
Comentarii