Pentru iubitorii artei si ai istoriei sale, o poveste adevarata, veche de doua secole, ne arata cum au fost populate cu artefacte nepretuite unele muzee din Europa. Admirand nudurile fotografice ale americanului Magnus Ranum, însotite de capiteluri, nu m-am putut opri sa nu rememorez istoria baronului englez Thomas Bruce, descendent al familiei Elgin. Acesta, mare iubitor de arta antica greaca, a luat pur si simplu o Cariatida din Veranda Erechteionului de pe Acropole, pe care a dus-o în Anglia si acum se afla la British Museum.
Astfel, din cele sase statui de femei care sustineau epistilul, numai cinci au ramas originale (faurite pe la jumatatea secolului III î.Ch.). Aparent, baronul Elgin voia doar sa fereasca capodopera de distrugerile razboaielor greco-turce din acea perioada (începutul veacului XIX), dar Cariatida (înlocuita cu o copie) nu s-a mai întors în tara natala. Primul mare critic a fost Lord Byron, dar si Parlamentul englez. Soarta s-a razbunat pe acest colectionar rapace si o boala ciudata i-a macinat nasul, iar prima nevasta l-a parasit…
Termenul de Cariatida – femeie în straie de preoteasa a templului – provine de la denumirea fecioarelor din Karyai (Peloponez), care dansau în fata templului lui Artemis cu un cos de tulpini de plante pe cap, astfel încat ele însele sa para a fi niste plante miscatoare – Karyatis. Ca element arhitectural, Cariatida înlocuieste coloana ca suport al epistilelor (arhitravelor), dand ansamblului un farmec aparte. Primele exemple se întorc în secolul VI î.Ch. la Delphi.
Femeile-coloane ale Erechteoinului au fost reinventate de Renastere si baroc si au reaparut si în ornamentele arhitecturale moderne – de exterior si interior, cum ar fi semineurile luxoase din unele castele si vile italiene. Poate ca adevarata poveste a Cariatidelor este cea a arhitectului roman Vitruvius (sec. I î.Ch.), care spunea ca povara femeilor-coloane este pedeapsa pentru faptul ca i-au tradat pe atenieni în favoarea persilor. Corespondentul masculin al Cariatidelor sunt Atlasii – de la zeul Atlas, care poarta pe umeri Cerul sau, dupa alta varianta, chiar muntii Atlas.
Toata aceasta încarcatura mitologica pare sa fi inspirat opera exceptionala a unui fotograf amator al zilelor noastre, autorul celor mai expresive si elegante nuduri – dupa opinia mea. Magnus Ranum este de profesie electronist, expert în sisteme de alarma. El nici nu are pretentia de a figura printre artistii nudului profesionist contemporan – care se calca în picioare prin albume costisitoare si de multe ori plictisitoare prin lipsa de idei cu adevarat originale. Cu un rafinament rar întalnit, Magnus Ranum accentueaza silueta armonioasa a femeii în dauna senzualului care te izbeste de la prima vedere. În acest sens, el pare atasat sufleteste primelor forme divine ale femeii ilustrate de Botticelli, prin ale sale capodopere „Primavara” si mai ales „Nasterea lui Venus”.
Asocierea dintre nuduri si capiteluri este încantatoare si artistul foloseste în studioul sau coloane în stil corintic si ionic – cel la care „buclele” din varf care ating entablatura (arhitrava). Inversand în mod ingenios elementele arhitecturale, Ranum transforma nudul în element sustinut de coloana, dand astfel viata duetului marmura-faptura omeneasca. Calmul si raceala materiei nu mai este în discordanta cu trupul cald si sublim al femeii, ci ambele formeaza un cuplu în care eroticul are o importanta minora. Nudul lui Ranum nu cauta o pozitie specifica sexualitatii, ci una menita sa dezvolte, poate, un nou mit. Acela ca femeia însasi este un canon arhitectural.
PAUL IOAN
Comentarii