Una dintre caracteristicile prin care s-au remarcat unii dintre artistii apartinand curentului suprarealist este inteligenta de a truca realitatea – fara s-o bruscheze pana la mutilare, cum se mai intampla. Nu este o problema simpla, deoarece daca nu exista un talc anume pentru fiecare speculatie grafica, atunci explodeaza banalitatea. Maestrul belgian René Magritte (poate cel mai faimos pictor al acelei tari) face parte din acea categorie a „rebusistilor” artei, iar inteligenta fanteziilor sale ne incanta tocmai prin faptul ca orice lucrare a sa este un fel de extemporal la perspicacitate. Nascut in familia modesta a unui croitor, Magritte (1898-1967) deseneaza de la doisprezece ani, dovedind o fantezie uimitoare.
Acest element al personalitatii sale il va ajuta enorm sa-si castige painea cea de toate zilele, fiind mult timp realizator profesionist de reclame – in lipsa veniturilor consistente din arta. Sensibilitatea copilului de paisprezece ani este puternic zguduita de moartea mamei sale, gasita moarta pe malul unui rau (unde probabil s-a sinucis din pricina unei boli psihice). Fata ei acoperita a fost imaginea groaznica pe care nu avea s-o uite niciodata si care apare in unele panze celebre, cum ar fi „Amantii” (doi iubiti care nu se vad reciproc din cauza voalurilor pe care le poarta, dar nu vad nici lumea in care traiesc). A fost nevoie ca firma la care lucra, in Bruxelles, sa dea faliment pentru a se duce la Paris sa-si incerce norocul si sa-l intalneasca pe André Breton si sa fie cucerit de curentul suprarealist.
Avea douazeci si cinci de ani cand a inceput sa se dedice acestei filosofii a artei care distorsioneaza realitatea, incercand s-o explice (sau s-o complice) intr-un stil ermetic. Unul din marile succese care-i definesc stilul este panza intitulata „Aceasta nu este o pipa” si care reprezinta o simpla pipa. Veti spune ca este o contradictie, dar Magritte se explica: „Nu este o pipa pentru ca nu poti s-o indesi cu tutun”. De altfel, umorul si gandirea intortocheata domina spiritul intregii sale opere, cu nuante de tristete si pesimism specifice creatorului deziluzionat de lumea in care traieste.
Dintre multele probleme de gandire pe care Magritte le-a propus admiratorilor sai sunt si doua lucrari de referinta pentru suprarealism. „Inspiratia” ne infatiseaza un pictor care are drept model un ou si el picteaza o pasare. In „Imposibila incercare”, talcul este si mai profund: pictorul schitat deseneaza la randu-i o femeie pentru a scapa de singuratate, dar, de fapt, imaginea amandurora este un simbol al singuratatii disperate care apeleaza la trucuri de tipul Pigmalion.
In orice lucrare a lui Magritte este un mister care se cere deslusit. Chiar cand si-a facut un autoportret, maestrul a creat o ghicitoare, caci are patru maini, cu fiecare facand altceva. Oare sa fie pofta de viata? Dar simularea ploii prin siluetele multiplicate ale aceluiasi barbat, pe post de picaturi de ploaie? El insusi raspunde privitorului prin a sa obsesie numita „tradarea imaginii”. Alaturand obiecte banale, inventivul maestru le da alt sens, ca si cum menirea sa este de a descoperi exceptionalul in banalitate… Deceptionat profund de insuccesele expozitiilor sale de tinerete, René Magritte se vede omagiat abia la batranete. Muzeul de arta moderna din New York il gazduieste in 1965, cu doi ani inaintea mortii.
PAUL IOAN
Comentarii