Suntem coplesiti deseori de frumusetea castelelor, aceste capodopere arhitecturale care impanzesc Europa si care ne fac nostalgici dupa Evul Mediu. Dar primii lor proprietari n-au avut intentii romantice, ci dorinta de a realiza o fortificatie. Aceasta este si deosebirea dintre palat si castel, primul avand "pretentii" estetice si nu de aparare. Astfel, Peles este mai degraba un palat, nu un castel, fiind realizat intr-o epoca (1873-1914) in care apararea nu mai era atat de importanta.
Insa si la castele estetica a devenit prioritara dupa Renastere, cand majestuoasele constructii si-au pierdut rolul de fortareata, devenind doar resedinte de lux, conform rangului celor ce-si permiteau o astfel de locuinta. Ca sistem de aparare, fortareata careia treptat i s-a spus "castel" (din latinescul "castellum") a aparut inca din Antichitatea romana, fiind inrudit si cu termenul "castrum". Englezii au fost cei care au raspandit acest cuvant in mai toate limbile europene. Dar spaniolii, de exemplu, spun si "alcazar", iar rusii spun "kremlin" (substantiv comun, dar la Moscova a devenit substantiv propriu pentru cladirea din Piata Rosie).
Frumusetea dura a castelelor se datoreaza unor elemente esentiale de contraofensiva: structura concentrica, zidurile inalte si groase, turnurile de observatie si atac, poarta blindata, santul de aparare cu apa, cat mai lat si mai adanc. Rolul defensiv si-a pierdut treptat importanta, de vreme ce au devenit vulnerabile in fata armelor de foc. Renasterea a adus marele reviriment arhitectonic si castele s-au metamorfozat in "simple" resedinte zonale ale marilor (si uneori micilor) nobili. Devenind o problema personala, fiecare proprietar dorea sa aiba o resedinta cat mai frumoasa, fara sa-i lipseasca si elementele defensive impotriva armelor usoare. Turnurile – si in primul rand donjonurile – implantate in zidurile groase si crenelate sunt la locul lor, iar santurile cu apa si inchiderea cu porti rabatabile si "etanse" si-au continuat rolul de descurajare a intrusilor. In schimb, interioarele au atins perfectiunea atat ca utilitate, cat si ca decoratiuni interioare. Luxul exorbitant al acestor resedinte de privilegiati ai societatii a pus la lucru marii artisti ai epocilor trecute, determinand punerea in evidenta a atator maestri ai picturii. Frescele si tapiseriile au atins apogeul dupa se-colul XVI si castelele s-au metamorfozat in autentice muzee cu valori artistice nepretuite. Cel mai semnificativ exemplu mi se pare a fi comanda pe care Rubens a primit-o de la Maria de Medici, pentru Luxembourg Palace din Paris, unde maestrul flamand al barocului a lucrat aproape noua ani (a finalizat doar primul ciclu, cu douazeci si patru de capodopere).
In secolul XX, castele au devenit exclusiv o "problema romantica a celor instariti care voiau sa se intoarca in timp", spune criticul de arta Robert Veil. Pe de alta parte, tentatia de a imita frumusetea acelor edificii "apuse" i-a indemnat pe arhitectii zgarie-norilor americani din primele decenii ale veacului trecut sa proiecteze partea terminala a colosilor ca si cum ar fi niste castele. Ulterior, aceasta moda a lasat loc pragmatismului auster. In acelasi timp, multe persoane cu dare de mana cumpara castele si le renoveaza, fara a uita sa le puna la dispozitia vizitatorilor. Dar marea majoritate a palatelor sunt in grija statului – cum sunt cele de pe Valea Loarei.
PAUL IOAN
Comentarii