In vremurile noastre, cand abstractionismul, expresionismul si neo-suprarealismul ne asalteaza dupa gloria eterna a cuplului iberic Dalí – Picasso, multi iubitori ai artei se refugiaza spre secolele trecute si mai ales catre unul dintre marii pionieri ai barocului. Michelangelo Merisi da Caravaggio, cunoscut in postumitate drept „Caravaggio” (localitatea de bastina) a fost unul dintre inventatorii clar-obscurului si poate de aceea unii au retineri atunci cand il contempla. Numai ca acest „nebun frumos si fara odihna” este si inventatorul dramatismului pictural, al tensiunii scenariilor de o duritate nemaiintalnita pana la el.
Geniu evadat din propria sa epoca pentru a inventa o alta, dominata de o teatralitate aproape shakespeariana (a fost contemporan cu „Great Will”), Caravaggio a dus o viata de intrus atat pe plan artistic, cat si in ceea ce priveste existenta cotidiana. Unii cercetatori ai operei sale sugereaza ca maestrul lombard era mai degraba homoerotic, desi in culisele vietii private au existat si femei (mai toate de moravuri usoare). A trait numai 39 de ani (1571-1610), dar cu o intensitate de tip Raskolnikov, pesonajul lui Dostoievski care s-a intrebat pana la moarte unde este cumpana dintre crima si pedeapsa.
Ucigas (involuntar) si provocator de scandaluri (fara sa fie un prieten al alcoolului), Caravaggio a avut o cariera artistica intensa, desfasurata doar pe perioada ultimului sau deceniu de existenta tumultuoasa. Si-a raspandit capodoperele ca un pribeag, la Roma, Napoli, Sicilia si Malta, cautand refugiul din calea legii. A fost – cum s-ar spune in zilele noastre – un fel de urmarit general care a pictat din nevoia de a crea pentru a-si asigura linistea. S-a autoexilat in Malta si Sicilia pentru a scapa de pedeapsa unei crime si a murit (se spune ca de pneumonie) intr-un total anonimat, dupa ce papalitatea ii iertase pacatul capital. Trupul sau nu a fost niciodata identificat, doar prietenul sau apropiat, Mario Minniti (model pentru unele panze), stia care a fost adevarul despre ultimele zile ale maestrului.
Caravaggio este unic in lumea artistica pentru modul cum a lasat lumii propriul sau chip, intr-un fel de autoportret incredibil de trist: capul sau este cel al lui Goliat din panza „David si Goliat” , realizat in ultimul an de viata. Este foarte probabil ca Scipione Borghese (cardinalul care a comandat si a platit regeste tabloul) nu si-a dat seama ce importanta istorica are scena in care apare chipul disperat al pictorului, parca scarbit de propria-i existenta. O astfel de atitudine fata de sine insusi a mai avut si Michelangelo Buonarroti (autoportretizat prin Sf. Bartolomeu, in Capela Sixtina), dar la Caravaggio este evident dispretul fata de propriul destin, demonstrat intr-o scena cutremuratoare. De altfel, maestrul il pune pe David intr-o postura extreme de elocventa. In loc de zambet triumfal, dupa o victorie esentiala, eroul biblic isi defaimeaza din priviri adversarul, de parca ar fi fost unul facil.
Nici la Rubens, Giorgione sau Tiziano scena cu pricina nu are intensitatea dramatica a spiritului incendiar al lui Caravaggio. Acest geniu al barocului italian nu este, totusi, un adept al cruzimii. Alte autoportrete mascate ale sale – cum ar fi celebrul „Bachus bolnav” – ne dezvaluie un Caravaggio adolescentin si coplesit de tristete. Daca la Rembrandt autoportretele sunt pline de demnitate aristocratica, la acest neinteles prigonit de lume sunt clipe de zbucium launtric ale unui artist autentic, sfartecat de propriile angoase.
PAUL IOAN
Comentarii