Pe 30 ianuarie 2017, romancierul, omul de teatru si scenaristul Dinu Sararu a împlinit 85 de ani. Scriu aceste rânduri nu numai pentru ca l-am citit ca autor, dar si pentru ca l-am si întâlnit, se întâmpla asta în 2007, la conacul sau din Slatioara, cu prilejul Festivalului de film etnografic pe care l-a initiat. În tinerete m-am numarat printre cei care au intrat ca spectator la Teatrul Mic din Capitala, unde Dinu Sararu a fost director (1977-1990), si unde a promovat spectacole de valoare precum Maestrul si Margareta dupa romanul lui Bulgakov sau Diavolul si Bunul Dumnezeu de Jean Paul Sartre.
E bine de stiut ca înainte de 1989, spectacolele de la Teatrul Mic se jucau cu casa închisa, asta dupa ce trebuia sa învingi cozile interminabile din fata teatrului. Erau vremurile când un pretios bilet nu se putea cumpara online! Dinu Sararu a fost director la Teatrul National „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti (2001-2004), de unde a demisionat în anul 2004, se întâmpla sub ministeriatul cultural al unei meteorice Mona Musca de care nu-si mai aminteste nimeni decât ca a dat niste note informative la Securitate.
În fasta perioada a directoratului lui Dinu Sararu, pe scena Nationalului bucurestean au fost montate spectacole de calitate si cu mare succes de public precum Take, Ianke si Cadîr, cu celebra tripleta de aur, Radu Beligan, Marin Moraru, Gheorghe Dinica, jucat ani buni cu casa închisa, O noapte furtunoasa, Jocul dragostei si al întâmplarii, Visul unei nopti de vara, Legenda ultimului împarat, Apus de soare, Crima pentru pamânt sau Egoistul, ultima piesa a lui Anouilh, regizata de maestrul Radu Beligan. Ca romancier, Dinu Sararu si-a gasit vocea proprie inainte de 1990, timpuri în care a publicat Trilogia taraneasca, dintre care cea mai cunoscuta este prima parte, care i-a asigurat si un succes de public fulminant, Niste tarani, urmat de Iarba vântului si Crima pentru pamânt pentru ca ulterior sa publice Trilogia Dragostea si Revolutia, alcatuita din Toamna rosie, Cei care platesc cu viata si Speranta. La fel de rasunatoare au fost si romanele Clipa, iar dupa 1990 Ciocoii noi cu bodyguard (dupa care, în 2007, s-a facut filmul Ticalosii.) si Ultimul bal la Sarpele Rosu, un roman cu personaje reale care se amesteca printre fictiuni si poezia cotidianului.
Iata un flavor de stil apartinând maestrului: „Dupa o iarna posaca, pisaloaga, igrasioasa, cu ninsori jilave, cu zloata si mazariche si ploi vinete cu cioburi de gheata, ca si când cineva ar fi spart oglinda cerului si nu mai termina de maturat sfarâmaturile ei, în ajunul Sfintelor Pasti, orasul se trezise scaldat într-o lumina de vis, orbitoare, nicio scama macar pe bolta ca lacrima si pâna la prânz si plesnira mugurii artarilor, rosii ca focul si strazile se umplura de veselia buimaca a unei lumi ce mai mult se sforta sa se smulga din somnolenta în care zacuse pâna atunci… Frunza platanilor se facuse cât palma, iar prin curtile pitice si prin gradini, câte mai ramasesera, si prin parcuri, caisii si piersicii si zarzarii si prunii si ciresii înfloreau de-a valma odata cu liliacul. O devalmasala alba lingea lacoma orasul îmbatrânit înainte de vreme”.
De asemenea, Dinu Sararu este si creatorul Fundatiei Nationale pentru Civilizatie Rurala „Niste tarani” (înfiintata în iunie 1998) si unul dintre organizatorii, din 1998, ai Festivalului International de Film „Eco-Etno-Folk Film” de la Slatioara. În aceasta luna, lui Dinu Sararu urmeaza sa-i apara noul sau roman, intitulat Ura din ochii vulpii.
În ultimul timp, maestrul s-a retras din viata publica la Slatioara, ca într-un turn de fildes al amintirilor. Frumoasa si linistita Slatioara, despre care, dupa cum marturiseste, spune ca este „Purgatoriul meu, cea mai curata oglinda a zbuciumului meu… si leacul meu”. Pentru tot ce reprezinta Dinu Sararu în cultura româna, nu îndraznim sa-i spunem decât La Multi Ani, fericire, sanatate, viata lunga si noi carti!
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii