De la Venus din Willendorf si Venus din Lespugue (realizate cu 23 de mii de ani înainte de era crestina, prima din calcar, a doua din fildes de mamut) si pana la nudurile artei moderne, femeia pare sa fie pe primul loc în atentia artistului din orice epoca.
Am putea mentiona faptul ca exista un apogeu al admiratiei creatoare fata de trupul feminin, si anume nudul ca autoportret, o specie rara si care o are în prim-plan pe pictorita germana Paula Modersohn-Becker (1876 -1907). Atrasa de expresionism, fovism si primitivismul de tip Paul Gauguin, aceasta prea putin fericita artista (moarta la 31 de ani, dupa nasterea unui copil) a realizat în 1906 o astfel de panza, probabil dintr-un imbold narcisist usor de înteles la o femeie.
În acest domeniu delicat, lucrurile au fost puse la punct de pictorul-academician francez Arnaud d’Hauterives (secretar perpetuu al Academiei de Arte Frumoase franceze, nascut în 1933), într-o alocutiune memorabila: „Cu exceptia nudurilor preistorice (paleolitice), primele nuduri din istoria artei sunt cele grecesti reprezentand barbati”. Într-adevar, în antichitatea greaca au aparut celebrele „kuros” (barbat tanar), nuduri ale perfectiunii masculine inspirate din statuile egiptene ale faraonilor.
Treptat, kuros a devenit reprezentarea adoratului Apollon, trupul vizand obsedant armonia si simetria corpului barbatesc ideal, adica al zeului si nu al vreunui muritor. Treptat, ca-noanele perfectiunii geometrice s-au extins si asupra femeii-zeita, si anume Venus. Cu totii avem în minte seducatoarele variante antice, dar si apetisantele cariatide din baldachinul Erehteionului de pe Acropole. Se stingea complet viziunea artistului primitiv, care exagera dimensiunile nudului, în primul rand sanii si falusul. Zeificarea proportiilor devenise, o data cu gandirea artistica greceasca, un concept intangibil.
Evul Mediu european a împins nudul într-o umbra totala, sub apasarea canoanelor religioase ale crestinismului. Omul devenea muritor si imperfect, unica exceptie facand-o, evident, cuplul Adam si Eva, imposibil de reprezentat cu pudoare excesiva. Relaxarea definitiva a fost adusa de Renastere, ai carei corifei si-au adus aminte de stralucitele conceptii ale antichitatii asupra corpului uman. În pictura si sculptura, temele mitologice ofereau prilejul redescoperirii armoniei trupesti, în special a femeii. Proportiile divine ale acesteia începeau sa faca parte din bagajul de arme ale erotismului si dragostea fizica începea sa însoteasca, în mod cat se poate de firesc, pe cea a psihicului. Nudul feminin se bucura, totusi, de o jena ancestrala si zona genitala era acoperita prin felurite trucuri. Nu acelasi lucru se observa la barbatii realizati (mai ales în sculptura) de artisti homoerotici precum Leonardo da Vinci si Michelangelo Buonarroti.
În pictura a excelat nudul masculin al lui Caravaggio. Barocul lui Rubens normalizeaza trupul femeii, facandu-l mai plinut, dar rococo-ul lui François Boucher (de exemplu) îi aduce rotunjimile pe calea cea buna a formelor dezvoltate dar fara excese. Neoclasicii si romanticii readuc femeia la naturaletea proaspata a tineretii. Pentru impresionisti si urmasii lor, nudul feminin n-a mai respectat nici un canon al perfectiunii divine, iar prin cubisti femeia a devenit o alegorie geometrica.
PAUL IOAN
Comentarii