O incursiune în modalitatile de comunicare utilizate de populatiile umane de-a lungul mileniilor devine oricand o experienta fascinanta.
În afara nenumaratelor variante ale vorbirii si ale limbajului grafic, putem evoca „scrierea” cu noduri pe sfori, semnalele cu fum, sunetul de tulnic al dacilor, fluieratul, manipularea unui evantai, clopotele, privirea, culorile si pozitionarea unor stegulete, gongul sau alfabetul Braille si alfabetul Morse.
Manguarés – un cuplu de instrumente
Un trib din Amazonia utilizeaza tobe pentru a transmite mesaje la zeci de kilometri distanta. Se cunosteau limbile suierate – nu mai putin de 70 la numar! – ale locuitorilor din Bearn (Pirinei), ale populatiilor Akha (Asia de Sud-Est), Yupik (Siberia) sau Wayapi (America de Sud) si asa mai departe.
Însa un alt mod de comunicare unic a fost identificat si studiat recent: cel al ultimei populatii sud-americane care foloseste tobe pentru a-si expedia mesajele. În nord-vestul Amazoniei, la frontiera dintre Columbia si Peru, traieste populatia Bora, care mai numara circa 1.500 de membri si comunica astfel ca sa-si transmita vesti pana la 20 de kilometi departare!
Într-un articol publicat în revista Royal Society Open Science, mai multi oameni de stiinta din Germania, Brazilia, Franta si Olanda au explicat cum se utilizeaza aceste percutii ca limbaj. Fiindca este vorba chiar despre „tobe vorbitoare”, denumite Manguarés.
În fiecare sat, fiecare Maloca (locuinta de forma circulara, cu acoperisul vegetal) detine un cuplu de tobe: una „mascul”, pentru sunetele ascutite si una „femela”, pentru sunetele grave. Lungimea acestor cilindri este de aproximativ 2 metri si sunt confectionati din trunchiuri groase de copac, scobite în interior si cu fante de forme oarecum neobisnuite practicate longitudinal.
Cei care le folosesc sunt „tobosari”, care lovesc instrumentul întins la pamant, cu capetele sprijinite pe suporturi, ajutandu-se de doua bucati de lemn, în mod foarte asemanator tobelor asa-zisei lumi civilizate.
Mesaje la ciocanele
Sunetele de Manguarés, de frecventa joasa, patrund de-a lungul padurii amazoniene, în conditiile în care s-ar putea crede ca arborii constituie un obstacol. Mesajele scurte astfel difuzate au destinatii multiple. Astfel, li se poate cere vanatorilor sa transmita informatii despre prada lor, atunci cand acestia deja s-au îndepartat de sat, se pot anunta sosirea unor vizitatori, un deces ori – în vremurile mai vechi – apropierea inamicilor.
În conditiile în care tobele codifica vorbirea, ele nu o fac însa în maniera alfabetului Morse, de pilda, care se bazeaza pe alfabet si pe transmisiuni cifrate cu serii de impulsuri scurte sau lungi.
La Bora, tobele imita limba vorbita, utilizand melodicitatea intonatiilor limbii (variatii acustice de sunete grave si acute). Prioritar este ritmul, esential în receptarea si întelegerea cuvintelor vorbite, au observat cercetatorii, dupa analiza a 169 de asemenea „depese”.
Altfel, aceste misive sonore urmeaza întotdeauna aceeasi schema: primele batai executate cu ciocanelele indica tema mesajului (invitatie, sarbatoare etc.), urmeaza numele destinatarului si abia apoi mesajul în sine. Acest sistem este apropiat de cel al anunturilor publice care era practicat în Europa prin crainici (la noi – vestitori, grainici, pristavi, colacari).
Populatia Bora este ultimul grup uman din America de Sud care utilizeaza acest procedeu, limba sa de origine fiind înlocuita treptat de spaniola. Sisteme similare sunt înca atestate în Africa de Vest, mai ales în Burkina Faso, Africa Centrala sau Coasta de Fildes, precum si la populatia Chin din Birmania.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii