Fiecare artist plastic se intoarce, mai devreme sau mai tarziu, in zilele si noptile copilariei, in gandurile nerostite vreodata, in vise si in dorinte tainuite sub lacatele tacerii, dar slobozite ca niste cai salbatici pe campiile sublime ale imaginii si culorilor. Pentru ca acolo se afla eternul loc de intalnire dintre spirit si spatiul libertatii depline, unde nimeni si nimic nu poate sa insemne hotar ori mormant. Este mai mult decat amintire, este trairea autentica a clipelor care candva s-au ascuns de realitatea din fiinta umana.
Taramul fantastic al eternelor reintoarceri il reprezinta, pentru pictorul si graficianul teleormanean Marius Nistor, padurile de campie ale zonei natale. Lumea reala si lumea vibratiilor sufletului se intrepatrund aici ca intr-o feerie pe care artistul o captureaza cu blandete, oferindu-i apoi bucuria de a zburda in voie pe panza ce prinde o viata nebanuita.
Intre nenumaratele picturi desprinse din acest univers, se poate surprinde in mod oarecum particular una anume. Pare mai degraba simpla, insa ea concentreaza la un nivel de densitate maxima atat puritatea naturii neintinate de interventia nociva a fiintei umane, cat si suflet, spirit, univers oniric si iubire totala.
Un copac! In practicile zen, imaginea linistii interioare depline, a desprinderii de materie si de tensiuni, este reprezentata in urmatorul mod: un om asezat langa tulpina unui arbore priveste in sus, printre ramuri, catre cer, simtind organic cernerea luminii catre pamant. Este ceea ce realizeaza Marius Nistor in tabloul My locust tree („Salcamul meu”).
O sugestie explicita a proprietatii deloc intamplatoare. Fiindca nu despre o… posesiune funciara este vorba, ci despre acel traditional frate sau dublu vegetal al fiecarui individ uman, acea proiectie afectiva si spirituala de dincolo de timp, de care nu ne despartim decat odata cu ultima bataie de inima.
Dintr-un ciclu pe care l-am putea numi – sa spunem – „Chemarea padurii”, fac parte numeroase alte lucrari similare, ce releva atractia autorului catre simfoniile cromatice ale fiecarui anotimp, cu nuantele specifice, cu magia intrinseca, dar si cu trairile umanizate ale peisajelor in sine: Sunny winter day, Fall, O zi insorita, Blue Forest, On the edge of Vedea River, Toamna in Padurea Vedea, Sunny day, Noiembrie si multe altele.
Daca puntea dintre teluric si celest, dintre ochiul uman si nemarginirea spatiului este reprezentata la Marius Nistor de aceasta subtila si fascinanta tematica – arborele Campiei Burnasului transfigurat in Arborele Cosmic –, un intreg imperiu coloristic si figurativ se detaseaza in alte cateva tulburatoare cai de cunoastere prin stiinta privirii. Casele au suflete. Au insa si o anume personalitate, o anume intelepciune ancestrala, pe care plasticianul din Alexandria o marcheaza intr-un mod mai degraba nelinistitor. Bisericile pictate de acesta nu sunt monumente impozante, coplesitoare prin dimensiuni si fast. Sunt, intr-un fel, mici cuiburi de tacere si piosenie, care ascund in adancuri nebanuite ale spatiului lor taine si tristeti, nadejde si supunere blanda sub puterea Luminii sacre.
Faimoasa manastire Voronet este desprinsa de pamantesc, plutind in apele eternitatii in care culorile se amesteca in nuante incerte, insa halucinanta lucrare Still standing ne aduce aproape brutal in fata simbolul profund al dainuirii prin credinta. Temelia clopotnitei unei biserici inghitite de undele unui diluviu perfid, ce cauta sa naruie pe nesimtite zidurile stravechi, nu simbolizeaza altceva decat postura omului trecut prin incercari neinchipuite, care stie ca se afla pe un esafod din ce in ce mai amenintator, cu fiecare clipa, dar care mai stie si ca va muri in picioare.
Pictura lui Marius Nistor e joc si speranta, filosofie cromatica si linistea de dincolo de timp. Universul floral, ca o simfonie a sublimului naturii, imaginile ireale ce coloreaza noptile in nuantele visului nepamantesc, dar si naruirea in propria lor tristete si singuratate a caselor, a drumurilor de toamna ploioasa, toate acestea ne aduc in prezenta unui artist aproape ireal de complex si de puternic, care nu reinventeaza imaginea, ci isi aminteste.
Zapezile de altadata nu s-au dizolvat pe panzele lui, ci sunt aici, la fel de pure, la fel de blande, trezindu-ne iara si iara in suflete nostalgii si increderea ca tot ce are un inceput – nu, nu are si un sfarsit, ci se prelungeste in eternitate.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii