Pe 8 aprilie s-au implinit 111 ani de la nasterea lui Emil Cioran (8 aprilie 1911, Rasinari – 20 iunie 1995, Paris), cel mai autentic filozof si cel mai abisal eseist pe care l-a avut tara noastra. L-a avut, dar n-a putut sa-l si pastreze, deoarece in anii ’40, dezgustat de viata sociala si politica s-a stabilit la Paris, unde a si murit, apatrid, fara sa fi cerut cetatenia franceza. Ajuns la Paris, a locuit intr-o camaruta umila, un pat, o masa, un scaun si multe hartii, dar tinandu-si promisiunea de a nu mai vorbi si a nu mai scrie in limba romana niciodata.
Ai fi tentat sa crezi ca in 50 de ani de auto-exil intr-o tara straina, unde nu a mai comunicat in limba romana cu nimeni, un astfel de om ar fi trebuit sa-si uite limba nativa. Si cu toate acestea, intr-un unic si ultim interviu pe care l-a acceptat la Paris, cu un scriitor venit din Romania, in 1991, a vorbit in limba romana, neaosa, dulce si sanatoasa, de parca nu lipsise din tara mai mult de o luna. Pot spune ca atunci, la inceputul anilor 90, prin intermediul acelui interviu, l-am cunoscut cu adevarat pe Cioran.
Pentru ca toate cartile lui fusesera retrase din Romania, iar eu ca student filolog nu citisem nimic semnat de Cioran. Dupa dece-niul 9 al secolului trecut i-au fost publicate cartile, cele scrise in tara si cele scrise in limba franceza si am putut descoperi cel mai autentic si mai puternic filozof si eseist roman. A fost pentru mine, cel putin, una dintre cele mai mari revelatii. Ca scriitor, cred ca dintre toti scriitorii romani, Cioran a fost cel care mi-a influentat in cea mai mare masura stilul literar.
Prima lui carte aparuta in tara a fost Pe culmile disperarii, publicata in 1934, avea 23 de ani. „A trai singur inseamna a nu mai cere nimic si a nu mai astepta nimic de la viata. Singura surpriza a singuratatii este moartea”, scria in acea carte tanarul Cioran, parca intuind hotararea de a se insingura in camaruta sordida din Paris.
Cartea a fost apreciata, distinsa cu Premiul Tinerilor Scriitori Romani. Au urmat Cartea amagirilor (1935), Schimbarea la fata a Romaniei (1936), Lacrimi si Sfinti (1937). Volumul Schimbarea la fata a Romaniei a fost autocenzurat in editia a doua aparuta la inceputul anilor ’90, autorul insusi eliminand numeroase pasaje considerate extremiste, „pretentioase si stupide”. A regretat ulterior unele randuri extremiste pe care le-a scris in anii 30 pe cand se afla la studii in Germania si cand devenise, condus de un naiv ideal, un sustinator al unor idei exprimate de Hitler.
Reintors in tara, in 1936 ocupa postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Saguna” din Brasov, iar in 1937 pleaca la Paris cu o bursa a Institutului Francez din Bucuresti, care i se va prelungi pana in 1944. In 1940 a inceput sa scrie Indreptar patimas, ultima sa carte in limba romana, cu o versiune definitiva incheiata in 1945, anul in care Cioran s-a stabilit definitiv in Franta. Din acest moment Cioran va publica lucrari numai in limba franceza. In 1949 ii apare la editura Gallimard, editura care va publica mai tarziu majoritatea cartilor sale, prima lucrare scrisa in limba franceza, Précis de décomposition, distinsa in 1950 cu premiul Rivarol, pe care l-a refuzat, asa cum se va intampla cu toate distinctiile literare care i-au fost atribuite ulterior.
La 30 de ani, pe cand se afla inca in tara, Cioran se intreba deznadajduit: „Sa-mi pierd suferinta in altii? Sa tot descopar semeni si iarasi semeni! Sa fiu fericit gradinarindu-le prostia, cultivandu-le josnicia – si omorandu-mi avantul spre dispret?“ (Amurgul gandurilor, 1940, Sibiu, Humanitas 1994).
Filozofia lui Cioran, abisala si provocatoare, este opera unui autentic ganditor care nu se teme de eternitate.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii