Primul numar pe anul 2023 al revistei Vatra Veche, redactor-sef Nicolae Baciut are câteva pagini dedicate disparitiei, pe 2 ianuarie, a scriitorului si academicianului Dumitru Radu Popescu, alaturi de Marin Sorescu, unul dintre cei mai de seama prozatori postbelici.
Trecerea lui în nefiinta a fost tratata cu nedemna indiferenta de scriitorii grupati în bisericute cu propriile lor interese, dar eu nu uit ca am debutat în revista Tribuna condusa de prozator, fara sa-l fi cunoscut pâna atunci, ca el m-a îndemnat sa scriu proza, si ca datorita lui am vizitat Sarmisegetusa si Biserica strâmba din Densus, cu un grup de scriitori pe vremea când fusese ales Presedinte al Uniunii Scriitorilor în România. Acum, în revista Vatra Veche, apare un interviu realizat de Mircea Dinutz în 2010, din care am extras câteva idei.
«Într-un interviu acordat în urma cu aproape patru decenii faceati urmatoarea remarca, spunea Mircea Dinutz: „Tot ce-i grav provine din moarte, înseamna respect fata de moarte” („Viata româneasca” nr. 6/1973). Altfel spus, moartea ca realitate esentiala patrunde în literatura D-voastra înca de la primele carti publicate. D.R.P.: „Taranii batrâni, sau bolnavi, nu paraseau cu bucurie pamântul! Te puteai întreba, înca de mic: „De ce mor taranii? Cum mor taranii? Cum mor oamenii?” Cum mureau taranii în Mehedinti? Unul a pierit, stâlcit cu parii, în patule, dupa ce hotii i-au furat porcul taiat cu doua zile înainte de Craciun! Unii au murit în razboi, altii în Baragan – si-au fost îngropati nu se stie unde, de parca nici n-ar fi fost îngropati, de parca nici n-ar fi murit! Unii, în Danceu si în împrejurimi, au murit de pelagra, altii au murit pentru ca scuipau sânge, altii au murit de boala paduchilor, tifosul, dar nimeni n-a murit de râie! Câta vreme se aflau la pravalie un fel de gramajoare de sulf galben, parca împietrit, moartea era exclusa! Unchiul Cornel a murit lânga Ocna Mures, în razboi, bubuit de o bomba! Bunica Floarea a plecat din Pausa – Bihor, batrâna, pe jos, sa-l gaseasca!… Cei vii îi jeleau pe cei morti! Oltenii, dupa ce veneau de la cimitir (ciumitir, cum îi spunea unchiul Silica) si se saturau de plâns, puneau mâna vârtos pe pahare – unii, desigur! – si din deznadejde treceau si la cântecele celui mort, cântate de el când era viu! Ce, daca latrau câinii noaptea, veneau strigoii? „Care esti, ba?” Daca nu raspundea nimeni, nu putea fi vorba de un moroi! Moroiul avea obraz, trebuia sa dea un semn ca exista! Altfel de ce s-ar mai fi sculat din mormânt? Cine furase o oaie, un cal sau un bou si nu fusese prins de jandarmi si nici n-ajunsese pe la tribunalul din Vânju Mare, îl lua naiba pe lumea cealalta, îl judecau dracii si-l bagau în cazanele cu smoala fierbinte, sa se învete minte! Ei, da, hotii, puscariasii, cei care la sarbatori nu ieseau primeniti la hora, la Cismeaua Mare, din mijlocul Dancelului, pârlitorii de babe sau de fete mari n-aveau voie sa moara ca toti oamenii, simplu!… Trebuiau sa-si dea ortul popii dupa cum gândisera ei – strâmb! Macar cu gâtul strâmb! si macar cu un ochi deschis, sa vada lumea si s-o mai auda pâna li se lipea capacul, în cuie, de tron, poc! Poc!» (Continuare în numarul viitor)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii