Un sentiment oarecare nu poate fi desenat si colorat, ci doar se poate sugera prin simboluri profund subiective un anume subiect evocator al trairilor individuale.
Cu toate acestea, pictorii nu s-au îndepartat câtusi de putin de provocarea majora de a propune iubitorilor de frumos ceea ce putem considera a fi înfatisari ale fericirii, scoase în evidenta prin infinitele nuante cromatice izvorâte din universul înconjurator, precum si din cel intim, al fiecaruia dintre noi.
Incursiunea în universul complex al „fericirii pictate” evoca unul dintre cei mai puternici artisti plastici moderni, care ofera o viziune aparte, cu origini livresti, asupra acestui concept: Vincent van Gogh. Floarea-soarelui este unul dintre subiectele foarte populare abordate de pictorul olandez si imaginea de care era cel mai mândru.
Nu întâmplator, a pictat-o în una dintre putinele perioade de optimism entuziast. Initial, a experimentat asezarea florii-soarelui pe fundal albastru, dar versiunile ulterioare au flori galbene într-o vaza galbena pe o masa galbena, peretele încaperii fiind si el galben, toata imaginea parând sa radieze lumina. Aceasta, deoarece artistul nu încerca sa prezinte o copie exacta a realitatii în picturile sale, nu a folosit culoarea doar pentru a imita natura, ci în primul rând pentru a exprima emotia.
Galbenul pur era o emblema a fericirii. În diferitele lor stadii de degradare, aceste flori amintesc si de ciclul vietii si al mortii. Este o tulburatoare alaturare a contrariilor, amanunt relevat într-un alt tablou cu o forta simbolica aparte, prin plasarea romanului „La Joie de vivre” al lui Émile Zola pe masa unde se afla un vas din care se revarsa flori, însa ca o ironie, naratiunea cartii se refera la un copil care si-a pierdut parintii, astfel ca pictorul suprapune ideea de fericire celei de soarta nemeritata, accentuând faptul ca fericirea simpla se poate traduce în fond si prin absenta durerii sufletesti.
Trebuie remarcat un detaliu esential la întruchiparea în pictura a sentimentului de fericire: modul de a sugera publicului structura acestuia, asa cum apare ea în mentalul autorului, depinde mult de curentul artistic din care el se revendica.
Povestile mitologiei clasice si ale Bibliei sunt cu precadere serioase, sobre, menite sa îmbunatateasca individul si sa-l înalte spiritual si sufleteste. Dar, mai presus de toate, viata de zi cu zi este cea care ofera nesfârsite subiecte placute, pline de bucurie, ludice.
Multe opere de arta au cautat sa creeze un ideal, un paradis pierdut sau un peisaj perfect. Incepând cu secolul al XVII-lea, fericirea a început sa fie gasita în viata moderna, în special într-un univers domestic, al caminului familial bine ordonat. În secolul al XVIII-lea, frumusetea si placerea au fost descoperite în peisajele naturale si în informalitatea tot mai mare a vietii sociale. Se întâlneste, la pictori si sculptori celebri ori mai putin cunoscuti, un fel de variatiune pe aceeasi tema în denumirea lucrarilor: „bucuria de a trai”, „fericirea vietii”, în esenta fiind vorba despre o stare armonioasa, o existenta linistita în cadrul familiei, în împrejurari placute, alaturi de prieteni ori în atmosfera de încântare a dansului, a sarbatorilor sau pur si simplu strângând în brate o fiinta draga.
Considerata o piatra de temelie a modernismului timpuriu, „Bonheur de Vivre” a lui Henri Matisse celebreaza viata prin culori puternice, stralucitoare. Scala schimbatoare a scenei pastorale a subiectilor nud cere o privire mai atenta si dezvaluie un experiment radical, în care figurile sunt pictate asa cum se vad ele reciproc.
La vremea respectiva, lucrarea a socat comunitatea artistica pentru stilul sau, dar si publicul larg, pentru continutul sau. Fiecare personaj se bucura de viata sa: debarasat de „învelisul” lumesc, cufundat în natura si salbatic de senzual. În 1908, Matisse a explicat ca aceasta descriere a bucuriei hedoniste a reprezentat visul sau pentru „o arta a echilibrului, a puritatii si a seninatatii, lipsita de subiecte tulburatoare sau deprimante” – sentiment luat în derâdere de Picasso „pentru atitudinea sa burgheza”.
Picasso si-a prezentat, în maniera cubista, viziunea despre fericire, în „Joie de Vivre (Antipolis)”: iubita sa Francoise Gilot, prinsa într-un dans frenetic cu satirii si faunii mitologiei antice grecesti. Un salt înapoi în timp, pe care i-l va fi impus artistului realitatea din acel moment, tabloul fiind realizat în 1946, primul an postbelic.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii