Nero, primul mare dusman al crestinilor

          Suveranul roman care a inaugurat crima si depravarea ca stil de conducere, Nero, a fost obsedat de timpuriu de primejdia incendiilor
          Marele incendiu de la Roma din anul 64 d.Ch.

          Suveranul roman care a inaugurat crima si depravarea ca stil de conducere, Nero, a fost obsedat de timpuriu de primejdia incendiilor
          Marele incendiu de la Roma din anul 64 d.Ch. a fost un pretext pentru a începe o sângeroasa prigoana împotriva primilor crestini
          Sfintii apostoli Petru si Pavel au fost martirizati la Roma în anul 67 d.Ch., penultimul al domniei lui Nero.
          
          Obsesia incendiilor
          
          Personaj paranoic, adus aproape cu forta pe tron la 17 ani, datorita ambitiilor mamei sale, Agrippina, Nero a suferit de timpuriu de un gen de manie a grandorii care-l va urmari toata viata: se credea un mare artist. Unii istorici afirma chiar ca puterea imperiala nu l-a interesat atât de mult pe cât îsi dorea sa fie coplesit cu laude pentru prestatiile sale de cântaret si recitator.
          În primii ani ai domniei sale, începute în anul 54 d.Ch., Nero s-a preocupat de organizarea cât mai multor spectacole, de toate genurile. Se spune ca una din piesele de teatru care l-a captivat în mod deosebit a fost „Incendiul”, de Afranius. I-a placut atât de mult, încât totul s-a desfasurat pe strazile Romei, incendiile necesare piesei au fost reale, iar la sfârsit le-a permis actorilor sa fure din casele fumegânde. Sa fi fost o repetitie? Cert este faptul ca pe acest „criminal-artist” l-a preocupat si modificarea arhitecturala a edificiilor Romei (care trebuiau sa aiba porticuri si terase) în scopul stingerii eficiente a incendiilor. Se întrezarea limpede o obsesie de potential piroman.
          Anul 64 d.Ch. este cel al marelui incendiu care a distrus o mare parte din Cetatea Eterna si, dupa multi autori, este anul în care a debutat marea prigoana împotriva crestinilor – teroare care a încetat în 313, o data cu Edictul de toleranta dat de Constantin cel Mare. Scenariul acestui dezastru seamana cu o diversiune, caci atunci când au izbucnit incendiile, Nero se afla la Antium (orasul sau natal). Când a aflat tragedia, împaratul s-ar fi întors si ar fi privit flacarile mistuitoare cântând la lira. Si cum trebuia gasit un tap ispasitor, Nero i-a acuzat pe crestini, cei care nu-i mai respectau pe zeii Romei si se închinau unei singure divinitati. Aceasta culpa ar fi trebuit sa fie îmbratisata de toti locuitorii fideli Panteonului roman, pentru ca în urma dezastrului ramasese fara locuinta aproape jumatate din populatia capitalei imperiului.
          Însa Nero îsi atinsese si alt scop, si anume acela de a-si construi palate noi, doar cu zeii venerati de el. Pe banii cui? Cei pradati în acest scop au fost, evident, crestinii, împotriva carora se crease deja un curent de opinie defavorabil. În aceste circumstante, în anul 67 sunt martirizati sfintii apostoli Petru si Pavel (dupa unii autori, precum cei ce au alcatuit „Larousse des Saints”, Pavel ar fi fost ucis chiar în anul 64). Iata cum diversiunea unui împarat dement a declansat crime abominabile împotriva adeptilor unei noi religii, aceea a lui Christos. Numai ca Pavel (Paul), „Apostolul gentililor” (al mediilor neevreiesti ale imperiului) scrisese deja cele 14 Epistole ce urmau sa fie incluse în Noul Testament.