Marlon Brando, un actor numit dorinta

          Actorul rebel al anilor ’50, a parasit recent scena vietii într-un spital din Los Angeles. Avea 80 de ani.

          Actorul rebel al anilor ’50, a parasit recent scena vietii într-un spital din Los Angeles. Avea 80 de ani. Multi l-au considerat cel mai talentat actor american din generatia sa, un monstru sacru care a revolutionat arta actoriceasca. Altii, mai sceptici, spun ca a fost un playboy al anilor 50, care si-a epuizat pe parcurs talentul. Privirea sa magnetica, erotismul sau animalic, rolurile de barbat pe cât de vulnerabil pe atât de periculos, violenta jocului sau au incendiat peliculele si imaginatia fanilor lui, daca ar fi sa ne amintim de Un tramvai numit dorinta, Pe chei, Ultimul tangou la Paris, Nasul sau Apocalipsul acum.
          
          Eroul tricoului mulat pe trup
          
          S-a nascut la 3 aprilie 1924 în Omaha, statul Nebraska, într-o familie modesta. Are o copilarie dificila, dominata de neglijenta unei mame alcoolice si de un tata violent. În adolescenta este exmatriculat de la academia militara. Pleaca la New York unde frecventeaza cursurile de actorie de la Actor’s Studio cu Stella Alder, eleva lui Constantin Stanislavski, unde îl întâlneste pe Elia Kazan. În regia acestuia va avea una dintre primele aparitii pe Broadway, creând în 1947 personajul lui Kowalski în Un tramvai numit dorinta, drama de Tennessee Wiliams. În 1951, Elia Kazan îl va propulsa spre cinema si glorie, propunîndu-i versiunea cinematografica a acestei piese, moment în care ia nastere mitul Brando. Acum, Brando are posibilitatea sa puna în practica ceea ce învatase de la Stella Adler: patrunderea în pielea personajelor, trairea cât se poate de autentica a vietilor lor, perfuzia cu real, renuntarea la teatralitatea grandioasa în favoarea unei abordari psihologice aprofundate. Tânarul imprevizibil si salbatic reinventeaza arta jocului în America puritana a anilor ’50 si rastoarna traditiile printr-un singur rol, devenind stindardul noii tehnici care avea sa fie imitata de nenumarati actori. De altfel, cu un an înainte, în 1950, pentru primul sau film, Barbatii, regizat de Fred Zinneman, a petrecut mai mult de o luna într-un spital de reeducare a vechilor combatanti, pregatind rolul veteranului paralizat. Un tramvai numit dorinta initiaza si cinematograful tricoului alb, mulat, considerat pâna atunci lenjerie intima masculina. Niciodata Hollywood-ul nu ajunsese atât de departe în dezvaluirea erotismului masculin. Avea 27 de ani si nu era doar un star, era deja un mit.
          
          Un aiurit cu capul în nori, dar contestatar
          
          În pofida Oscarului pentru cel mai bun actor din 1955 pentru rolul sau din Pe chei, starul de-vine cu timpul un cosmar pentru producatori, care-i reproseaza ca e distrat, îsi uita replicile si ca trebuie sa traga prea multe duble. În acest moment al carierei starul straluceste în toate registrele, de la comedie muzicala pâna la tragedie (Iulius Cezar), film de razboi sau de aventura. În anii ’60, însa, cariera sa intra într-un oarecare regres. Se refugiaza cât se poate de des pe o insula din atolul Tetiaora (Tahiti) pe care o cumparase între timp. În schimb, în aceasta perioada sprijina Miscarea pentru drepturi civile si lupta împotriva razboiului, opresiunii si armelor nucleare, participa la marsurile lui Martin Luther King, devenind un fel de activist pe tarâm politic, ceea ce si explica trecerea lui pe margine. Mai mult, reteaua sudica de cinematografe, conservatoare pâna în maduva oaselor, îi boicoteaza filmele, iar Hollywood-ul îl pune pe lista neagra care-l exclude din multe roluri importante ale acelui timp. În ultimii ai vietii îsi pune numele si contul bancar la dispozitia celor care lupta contra razboiului de ocupatie din Irak, dovedind ca în adâncul sufletului ramasese un umanist care învatase si acceptase sa plateasca pretul greu al uitarii pentru convingerile sale contrare puterii.
          
          Don Corleone, „nasul” actorilor
          
          În 1972, când toti îl credeau terminat, Francis Ford Coppola, constient de talentul lui, îl distribuie pe Brando în rolul lui Don Corleone din Nasul (1972). Cu vocea înabusita (îsi pune în gura un ghemotoc de bumbac) realizeaza unul dintre personajele sale de neuitat. Dispretul pentru industria filmului îl face sa refuze premiul pentru cel mai bun actor si sa trimita la ceremonia de premiere o indianca sa tina un discurs despre tratamentul discriminatoriu la care sunt supusi conationalii ei la televiziune si în industria filmului. În acelasi an, joaca în Ultimul tangou la Paris, film realizat de italianul Bernardo Bertolucci. Brando are 48 de ani si cântareste 114 kg. Interpreteaza rolul unui american la Paris care viziteaza un apartament golit si face amor cu o necunoscuta interpretata de Maria Schneider. Relatia lor violenta, de câteva zile, este marcata de obsesia sexului si a mortii. Cineastul italian surprinde ramasitele puterii erotice ale actorului si le ridica la rang de arta. Astfel bucla este închisa: animalitatea sugerata la începutul carierei sale este de asta data expusa în plin cadru. Este filmul cel mai „fizic” si cel mai controversat, ramas, totusi, si azi în galeria celor mai bune filme facute vreodata.
          În 1978, ca o ironie a sortii, superbarbatul Brando apare doar câteva minute în Superman pentru suma modica de… 3,7 milioane de dolari, fiind platit mai bine decât personajul principal întruchipat de Christopher Reeve. Apoi joaca în diverse productii mediocre, pretinzând de fiecare data ca este ultima. Ca nu s-a putut tine de cuvând este alta poveste. La turnarea filmului Apocalyps Now (1979) în regia lui Francis Ford Coppola, Brando este o umbra, întârzie la filmari si nu-si învata textul. Disperat, Coppola îl obliga sa improvizeze. Rezultatul l-am vazut cu totii: neuitatul colonel Kurtz, un om sfâsiat de contradictii, cu craniul ras, plin de sudoare, care repeta: „Oroare, oroare”. Anul acesta ar fi trebuit sa onoreze un ultim angajament, sa-si joace propriul rol în filmul Brando si Brando a lui Ridha Behi, realizatorul si scenaristul acestui film. Coproductia franco-anglo-tunisiana, cu un buget de 5,5 milioane de dolari, este povestea unui tânar tunisian fascinat de „visul american” încarnat de Marlon Brando si care odata ajuns în America ramâne dezamagit. Oricum, Marlon Brando ramâne, incontestabil, nasul multor actori, nu doar ai generatiei lui, ci si al celor care i-au urmat, cum ar fi Al Pacino, Robert De Niro sau Jack Nicholson.
          
          Si Oscar i-a facut cu ochiul
          
          În ciuda particularitatilor sale personale, reputatia sa de actor dotat cu forta si inventivitate iesite din comun n-a putut fi umbrita niciodata. Impactul sau asupra marelui ecran a fost demonstrat de nominalizarile la Oscar ca cel mai bun actor pentru rolul lui Kowalski din Un tramvai numit dorinta (1951), al mexicanului revolutionar din Viva Zapata!! (1952), al lui Marc Antoniu în Iulis Cezar (1953), pentru Sayonara (1957), Ultimul tangou la Paris (1972) si Un anotimp alb si secetos (1989), precum si de Oscarurile dobândite pentru rolul lui Terry Malloy din Pe chei (1954) si cel din Nasul (1972).
          
          Iubirea secreta a Irenei Papas
          
          Viata sa privata a fost tumultuoasa asa cum era si rolul din drama lui Williams. Toate cele trei neveste erau deja însarcinate când s-au casatorit cu el. A avut cel putin noua copii si a adoptat-o pe Petra, fiica scriitorului James Clavell. Cursul familiei sale a capatat o turnura tragica o data cu condamnarea fiului sau Christian, acuzat în 1990 de omorârea prietenului Cheyennei, sora lui vitrega. Spre disperarea tatalui, cinci ani mai târziu, ea se sinucide, nefiind în stare sa se smulga din starea de depresie si sa uite crima. Una dintre iubitele lui Brando a fost actrita greaca Irene Papas, care a marturisit dupa moartea lui ca Marlon a fost marea pasiune a vietii ei, barbatul pe care l-a iubit si l-a stimat cel mai mult. A mai spus în „Corriere della Sera” ca relatia lor a fost secreta „pentru ca n-au dorit s-o împarta cu nimeni”. Întâlnirea dintre cei doi monstri sacri a avut loc la Roma, cu cincizeci de ani în urma, când Brando avea 30 de ani, iar ea 24. Întrebat fiind cum îsi petrece timpul când nu se afla în fata camerei de filmat, Brando obisnuia sa spuna: „Mi se pune des aceasta întrebare. Cam asa, ce faci în timpul liber? De parca restul vietii mele ar fi timp liber. Adevarul este ca-mi rezerv din timp pentru a face filme. Nu sunt actor si n-am fost ani de zile. Sunt o fiinta umana – din fericire, implicata în realitate si întrucâtva inteligenta – care joaca din când în când”. Multe din cecurile semnate de el au ramas neîncasate, fiind mai pretios autograful decât valoarea lor în sine. Brando a fost, pe rând, o celebritate, un artist, un activist, apoi spre sfârsitul vietii, un om distrus, o umbra a lui. Dintre toate omagiile care i s-au adus, cel al lui Coppola, admiratorul si prietenul sau, le întrece pe toate: „Marlon ar fi detestat ideea de a-i comenta moartea. Sunt trist c-a plecat, doar atât pot sa spun”.