În apele tumultuoase ale Insulei de Sud a Noii Zeelande, unde golfurile si strâmtorile formeaza un labirint complicat, exista un loc numit Trecatoarea Franceza – un pasaj marin îngust si periculos, evitat de majoritatea navigatorilor din cauza curentilor puternici care pot zdrobi o nava de stânci.
Cu toate acestea timp de aproape un sfert de secol un delfin extraordinar, cunoscut sub numele de Pelorus Jack, a devenit un simbol al sperantei si sigurantei pentru marinari, ghidând navele prin acest pasaj periculos.
Povestea sa, care combina curiozitatea naturii cu legenda umana, ramâne una dintre cele mai fascinante din istoria maritima a Noii Zeelande. Trecatoarea Franceza, situata între Insula Rangitoto ki te Tonga (cunoscuta si ca Insula D’Urville, dupa faimosul amiral francez Jules Dumont d’Urville) si coasta principala a Insulei de Sud, este un canal de doar 500 de metri latime, dar extrem de periculos.
Curentii puternici, care pot atinge viteze de pâna la 8 noduri, si recifele ascunse fac din acest pasaj un loc temut. În 1827, amiralul d’Urville, un explorator francez, a încercat sa navigheze prin Trecatoarea Franceza cu nava sa, Astrolabe, o corabie de razboi a marinei franceze. Experienta a fost aproape dezastruoasa: curentii au împins nava spre stânci, iar Astrolabe a lovit reciful de doua ori, fiind salvata doar de interventia rapida a echipajului.
Timp de decenii, navigatorii au evitat Trecatoarea Franceza, dar situatia s-a schimbat considerabil la sfârsitul secolului al XIX-lea, datorita aparitiei unui aliat neasteptat: un delfin. În 1888, un delfin din specia Risso (Grampus griseus), extrem de rar în apele Noii Zeelande, a fost observat pentru prima data în apropierea Trecatorii Franceze.
Delfinul, numit ulterior Pelorus Jack, a devenit rapid o figura legendara datorita comportamentului sau unic: escorta navele prin apele periculoase ale pasajului, oferind o siguranta aparent inexplicabila. Povestea spune ca echipajul a vrut initial sa-l vâneze cu un harpon, dar sotia capitanului, îngrozita de idee, i-a convins sa renunte.
Spre surprinderea tuturor, delfinul a început sa înoate alaturi de nava, ghidând-o prin canalul îngust timp de douasprezece ore. Acest moment a marcat începutul unei relatii extraordinare între Pelorus Jack si marinarii din regiune. În urmatorii 24 de ani, între 1888 si 1912, Pelorus Jack a devenit un companion de încredere pentru aproape toate navele cu aburi care treceau prin Trecatoarea Franceza.
Pelorus Jack nu doar ca ghida navele, ci parea sa înteleaga traseul si sa anticipeze miscarile acestora. În timp, faima sa a crescut, iar pasagerii din întreaga lume, inclusiv figuri celebre precum scriitorul american Mark Twain si autorul englez Frank T. Bullen, au calatorit pe ruta Wellington-Nelson doar pentru a-l vedea.
În 1904, faima lui Pelorus Jack a fost umbrita de un incident tulburator. Un pasager de pe nava SS Penguin a scos un pistol si a încercat sa împuste delfinul. Gestul a provocat indignare publica, dar, în absenta unor legi care sa protejeze delfinii, faptasul a fost eliberat. Legenda spune ca, dupa acest incident, Pelorus Jack a refuzat sa mai însoteasca SS Penguin.
Cinci ani mai târziu, în 1909, nava s-a lovit de stânci si s-a scufundat, provocând moartea a 75 de pasageri – cel mai grav dezastru maritim al Noii Zeelande din secolul al XX-lea. Multi au speculat ca absenta lui Jack a contribuit la tragedie, desi cauzele oficiale au fost atribuite conditiilor meteorologice si erorilor de navigatie.
Pelorus Jack a fost vazut ultima data în 1912. Disparitia sa a dat nastere mai multor speculatii: unii au crezut ca a fost vânat de o nava norvegiana de vânatoare de balene, altii ca a fost lovit de elicele unei nave. Cea mai probabila explicatie, însa, este ca Jack a murit de batrânete. Durata medie de viata a unui delfin Risso este de 25-30 de ani, iar Jack era activ de peste doua decenii.
În ultimii ani, marinarii observasera ca delfinul încetinise, iar navele îsi reduceau viteza pentru a-i permite sa tina pasul. Moartea sa a fost relatata în ziare din Noua Zeelanda, Marea Britanie si Statele Unite.
GABRIEL TUDOR
Comentarii