Suprarealismul, curent artistic ce a marcat foarte puternic deceniile de mijloc ale secolului trecut, neidentificat ca atare si deci nedefinit – strabate cu destoinicie fiecare veac, fiecare deceniu, fiecare clipa a vietii noastre.
O posibila dovada în acest sens este opera socanta a uluitorului Hyeronimus Bosch, care în urma cu sase-sapte sute de ani a implementat în mesajul artistic incredibilele trairi umane în inima fantasticului si grotescului intim, de sorginte cotidiana.
Foarte multi artisti, în special pictori, au glisat firesc si logic în „incoerenta” aparenta a Suprarealismului. In buna parte ei sunt mentionati în discursurile critice ale specialistilor si oportunistilor, dar cu toate astea ramân pe dinafara (din considerente mai mult sau mai putin corecte si rationale!), în mod nemeritat, creatori remarcabili, care nu se revendica neaparat dintr-o orientare estetica anume.
Unul dintre acesti veritabili „rebeli” ai artelor este italianul Dino Buzzati, un personaj imposibil de definit din punct de vedere profesional: a fost, în egala masura, ziarist, scriitor si pictor, nu însa dintre cei cu un palmares bogat în titluri.
In presa a ramas foarte apreciat în calitatea sa de corespondent din marele tur ciclist al Italiei, iar în literatura, ca autor al capodoperei tulburatoare „Desertul Tatarilor”. De altfel, aceasta din urma creatie a sa prefigureaza aproape explicit o opera plastica de valoare deosebita a lui Buzzati.
Înstrainarea, depersonalizarea, robotizarea sau asteptarea tensionata pâna la durere fizica sunt câteva repere regasite atât în romanul sus-mentionat, cât si, în special, în picturile si gravurile sale.
Gravuri care – un detaliu important – sunt frecvent însotite, nu de un simplu titlu, ci de doua trei fraze care deja spun o lunga si edificatoare poveste.
Omul transformat într-un automat, într-o papusa mecanica pastratoare totusi a relicvelor unor dorinte, placeri si vise neîmplinite, este cel care populeaza de fapt aceasta planeta numita Pamânt. Însa o planeta pustiita si saracita tocmai de ceea ce reprezinta umanitatea autentica. Un spatiu aproape vidat de frumusete naturala este tot ce ne înconjoara, impunându-se în schimb prin constructii faraonice (dar fatalmente, neînsufletite), prin zeitati dezarticulate, prin strigate amutite înainte de a începe sa miste particulele de aer, cautare si mai ales neliniste, teama, groaza… Pot fi reprezentate vizual toate aceste impacturi violente dintre fiinta umana non-fizica si realitatea din care provin ele?
Surprinzator pentru logica noastra comuna, suprarealistii ne demonstreaza fara echivoc ca se poate!
Mult mai prezent în aceasta ecuatie – de altfel, si mai prolific – Giorgio de Chirico provoaca receptorul creatiilor sale într-un mod similar cu cel al lui Buzzati, dar într-un gen de alianta si cu penetrantele viziuni ale unor adevarati giganti ai acestui curent, precum spaniolul Salvador Dali, belgianul René Magritte, românul Victor Brauner si multi altii.
De Chirico vede însa mult dincolo de individ, el urcând pâna la institutii ale societatii umane devenite intangibile de-a lungul secolelor si mileniilor.
Astfel, suveranii religiosi nu mai sunt mediatorii pamânteni între omul credincios si Divinitate, ci o creatura fara chip, care inspira mai degraba teama si respingere.
În schimb, artistul ratacitor între vis si realitate pare sa fi gasit – undeva, la o margine de civilizatie descompusa, transformata în ruine – o posibila salvare, în ipostaza socanta a unei specii de o frumusete si de un devotament neconditionat absolute: caii!
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii