O idee comuna referitoare la arta sustine, fara posibilitatea de a fi combatuta, principiul de baza ca o creatie oarecare poate fi – nu numai rodul fanteziei, inspiratiei si talentului autorului, ci si, înainte de orice altceva, o reflectare a realitatii sociale, o cronica în imagini, un punct de vedere veridic asupra unor evenimente, persoane etc.
Privite din aceasta perspectiva, operele de inspiratie religioasa se situeaza si ele în aceeasi arie de analiza. Prin urmare, fara a cadea în extrema unor consideratii blasfemiatoare, artistii si comentatorii artei cu origini certe de sorginte crestina si-au plasat viziunile (si) dincolo de granitele ce delimiteaza, destul de frecvent cu o strictete de neclintit, sacrul si sacralitatea.
Unii artisti moderni(sti) plaseaza însasi imaginea Mântuitorului Iisus în afara teritoriului sacru, transformând-o în simbolul profan al unor tulburatoare transfigurari ale lumii actuale sau în posibile versiuni mai degraba non-religioase ale unei lumi viitoare.
De aceea, nu vom face referiri la statuile si imaginile zeitatilor tiranice si sângeroase ale cultelor ce propovaduiesc violenta si dominatia raului asupra omenirii, acceptate azi ca religii oficiale, ci la opere de arta cu un anume dublu sens, în comparatie cu altele, canonice.
Pictorul belgian James Sidney Edouard, baron de Ensor (1860-1949), a fost „arondat” deopotriva, pe parcursul activitatii sale, Simbolismului si Expresionismului, Suprarealismului si Modernismului, reprezentând cu fidelitate curentele respective care, cu precadere în secolul precedent, au manifestat deseori în mod agresiv tendinte de evadare din structurile traditionale si canonice ale incursiunilor în inima esteticului lumii.
Desi respins o vreme de galeriile de arta din cauza opiniilor sale acide împotriva multor dezechilibre sociale de toate felurile, opera lui Ensor cea mai apreciata, considerata reprezentativa pentru el, ramâne cea realizata în 1888 si denumita, în mod socant si voit premonitoriu, „Intrarea lui Hristos în Bruxelles în 1889”. Aceasta a fost urmata dupa 11 ani de o gravura cu acelasi titlu, care aparent copiaza tabloul, dar bannerele purtate de multime sunt usor schimbate, cea mai importanta absenta fiind inscriptia „Vive la sociale”! Un mesaj mai mult decât elocvent…
Satira puternica a acestei alegorii contine doar o trimitere sociala la religie în sine, Ensor atingând în realitate tarele impregnate adânc în societatea vremii, inclusiv în rândul liderilor catolici ai bisericii, în politicieni si în structurile militare – o veritabila triada toxica pentru populatie. În plus fata de aspectul semantic, tabloul îsi impune valoarea artistica si prin tehnica folosita de autor.
Astfel, este nu doar foarte limpede, ci aproape agresiva dimensiunea grotesca a chipurilor nenumarate – anonime – care participa la bizarul ceremonial, unele dintre acestea fiind reduse la statutul unor masti desfigurate, ale caror mimici pot fi considerate foarte bine caractere umane.
Mai mult sau mai putin evident pentru privitor, ele evoca majoritatea „Capriciilor” spaniolului Francisco Goya, cel care, cu mai mult de un secol înaintea lui Ensor, satiriza la fel de vehement societatea spaniola a timpului sau, si în mod automat pe conducatorii institutiilor ei de la vârf.
Prin aceasta capodopera, pictorul belgian indica în mod fundamental o dimensiune esentiala si un rol vital al artei – acela de a milita cu mijloacele pasnice ale esteticului în favoarea unei lumi care sa evolueze catre niveluri si atitudini pozitive si nicidecum retrograde.
ADRIAN-NICOLAE POPESCU
Comentarii