În primele decenii ale secolului XX, lumea stiintei era cuprinsa de ceea ce istoricii aveau sa numeasca mai târziu „febra radiului”.
Elementul descoperit de Marie si Pierre Curie promitea miracole medicale, progrese industriale si câstiguri financiare colosale. În aceasta cursa a substantei fosforescente s-a înscris si Dicran Hadjy Kabakjian, un imigrant armean stabilit în Philadelphia, inventator si om de afaceri, a carui ambitie avea sa lase în urma una dintre cele mai periculoase mosteniri radioactive din istoria Statelor Unite.
Kabakjian nu era un fizician celebru si nici un industrias cu resurse vaste. El facea parte din lumea mai putin cunoscuta a experimentatorilor independenti, convinsi ca perseverenta si ingeniozitatea chimica pot transforma un atelier modest într-o mina de aur stiintific. Ceea ce nu stia, la fel ca multi contemporani ai sai, era cât de extrem de periculos era radiul, mai ales atunci când era manipulat în spatii improvizate, fara protectie.
Dupa descoperirea radiului în 1898, Kabakjian s-a afirmat rapid ca un expert american în studiul radiatiilor. În 1913, el a dezvoltat o metoda revolutionara de extragere a sarurilor de radiu din carnotit, un minereu de uraniu exploatat în Colorado si Utah.
Procedeul sau, extrem de eficient pentru acea vreme, permitea recuperarea a aproape 90% din radiul continut în minereu. Drepturile asupra metodei au fost vândute companiei W.L. Cummings Chemical Company, unde Kabakjian a devenit „consultant principal în radiu”.
În 1915, compania a deschis o rafinarie de radiu în Lansdowne, Pennsylvania. Acolo, tone de minereu erau macinate zilnic si tratate cu acizi puternici pentru a obtine cantitati infime de radiu. Desi fabrica procesa pâna la doua tone de minereu pe zi, productia anuala era de doar trei grame de radiu.
Cu toate acestea, un singur gram valora în jur de 100.000 de dolari, o suma uriasa pentru acea perioada. Afacerea a prosperat o vreme, însa descoperirea unor zacaminte mai bogate în alte regiuni a dus la închiderea fabricii, în 1922. Kabakjian nu a renuntat.
În 1923, a mutat operatiunea la scara mica în subsolul propriei sale case victoriene cu trei etaje. Acolo, întreaga familie a fost implicata în proces: fiii carau sacii de minereu, fiicele încalzeau, cântareau si ambalau cristalele de radiu, iar sotii Kabakjian supravegheau activitatea.
Radiul produs era vândut medicilor si spitalelor pentru tratamente oncologice si, în timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, a fost folosit chiar si în santierul naval din Philadelphia în scopuri industriale. Însa pretul platit de Kabakjian pentru aceasta munca a fost imens.
În anii 1940, sanatatea sa s-a deteriorat grav. A murit în 1945, iar autopsia a aratat ca suferea de fibroza pulmonara, cauzata de inhalarea vaporilor toxici. Dupa moartea sa, casa a fost vânduta, fara ca noii proprietari sa stie ceva despre activitatea desfasurata în subsol.
Abia la sfârsitul anilor 1950, autoritatile au început sa investigheze foste locatii radioactive. Când inspectorii au ajuns la casa Kabakjian cu contoare Geiger, au descoperit niveluri de ra-diatii alarmante. Peretii, podelele, conductele, chiar si aleea si veranda erau contaminate.
Statul a decis în cele din urma ca imobilul nu putea fi salvat. Dupa ani de dispute legale si interventii politice, o ampla operatiune de decontaminare a început în anii 1960 si a continuat, cu întreruperi, pâna la demolarea completa a casei, în 1989. Costul total a depasit 11,6 milioane de dolari, iar mii de tone de moloz radioactiv au fost transportate la depozite speciale din Utah.
Investigatiile ulterioare au aratat ca si alte case din zona fusesera construite cu materiale contaminate, provenite din reziduurile fabricii. Desi nu s-au putut stabili legaturi directe si certe între radiatii si îmbolnavirile ulterioare, mai multe decese prin cancer în rândul celor care au locuit sau au lucrat în casa Kabakjian ramân tulburatoare.
GABRIEL TUDOR
Comentarii