În secolul al XVI-lea, explorarea si cartografierea lumii erau domenii pline de mister, legende si informatii incomplete.
În 1577, cartograful flamand Gerhard Mercator a trimis o scrisoare prietenului sau, omul de stiinta, ocultistul englez John Dee, sfetnic de taina al reginei Elisabeta I, în care descria geografia Polului Nord asa cum fusese relatata pentru prima data în secolul al XIV-lea de un calugar franciscan din Oxford.
Calugarul explorase regiunea Atlanticului de Nord în numele regelui Angliei, iar relatarile sale fusesera publicate într-un jurnal de calatorie intitulat Inventio Fortunata („Descoperiri Norocoase”), o carte pierduta de peste 500 de ani.
Un rezumat al acestei lucrari a supravietuit în alt jurnal de calatorie, Itinerarium, scris de calatorul flamand Jacobus Cnoyen. Acolo, Mercator a descoperit relatarile uimitoare despre Polul Nord, care urmau sa inspire harti si teorii geografice pentru generatii.
Conform descrierilor lui Cnoyen, Polul Nord nu era doar un ocean înghetat, ci un mare teritoriu central, înconjurat de patru insule masive, cu platouri înalte si munti. Aceste insule erau despartite de râuri uriase care se revarsau într-un vârtej central, un torent masiv coborând în adâncurile pamântului, asemanator unui imens vârtej de apa.
În centrul acestui vârtej se afla o imensa roca rotunda si neagra, cu circumferinta de aproximativ 50 de kilometri, despre care se credea ca era magnetica si ca atragea toate acele busolelor catre nord.
În acea perioada, ideea ca Arctica era împartita în patru insule, înconjurând o bucata uriasa de roca magnetica, era larg acceptata. Conceptul vârtejului polar apare frecvent în legendele si textele medievale, fiind adesea asociat cu „Maelstromul Lofoten” de lânga coasta Norvegiei.
În 1595, Mercator a publicat primul sau atlas mondial, o lucrare revolutionara care a introdus termenul „Atlas” pentru o colectie de harti. Pe harta Polului Nord, el a inclus acest element magnetic, denumindu-l Rupes Nigra et Altissima („Stânca Neagra si Foarte Înalta”). În plus, Mercator sustinea ca una dintre cele patru insule polare era locuita de pigmei de aproximativ un metru si douazeci de centimetri înaltime, informatie preluata tot din relatarile Inventio Fortunata.
Este posibil ca autorul cartii pierdute sa fi facut referire la locuitorii indigeni ai Laponiei, care erau de statura relativ mica. Doua decenii mai târziu, exploratorul olandez Willem Barents a pornit în cautarea Pasajului de Nord-Est si a descoperit Spitzbergen si vârful nordic al insulei Novaia Zemlia.
Aceste descoperiri au demonstrat ca hartile anterioare, precum cele ale lui Mercator, erau doar partial corecte, obligând cartografii sa reevalueze geografia Arcticii.
În 1606, Jodocus Hondius, discipol al lui Mercator, a publicat o revizuire influenta a hartii arctice, adaptând cele patru insule polare la noile descoperiri olandeze. Astfel, insula locuita de pigmei a fost modificata pentru a include Spitzbergen si alte teritorii nou descoperite.
În deceniile care au urmat, alti cartografi au adoptat compromisuri similare, dar, treptat, geografia empirica a prevalat.
Pâna în jurul anului 1636, toate urmele celor patru insule polare, Rupes Nigra si vârtejul arctic au disparut de pe harti, lasând în urma doar legenda unui munte magnetic si a unei lumi arctice misterioase.
GABRIEL TUDOR
Comentarii