In întreaga lume sunt risipite o serie de relicve materiale ale Patimilor si Invierii Domnului, biserici care detin cu mândrie bucati din lemnul Sfintei Cruci, stâlpii unde a fost biciuit, cununa de spini, buretii, trestiile, ligheanul în care Pilat s-a spalat pe mâini. Reale sau imitatii mestesugite, acestea sunt smulse dintr-un context în care unicul vestigiu al Invierii, eveniment fundamental al crestinismului, este Mormântul lui Hristos, sapat în stânca si învaluit de o taina coborâta din ceruri.
In acest mormânt, oferit de Iosif din Arimateea, a fost depus trupul Mântuitorului rastignit, mormânt acoperit cu o piatra uriasa în seara de vineri si gasit gol a treia zi de dimineata de Sfintele Femei Mironosite.
Mormântul este profund ancorat în inima Ierusalimului si pare sa reverse asupra orasului o parte din sacralitatea, atragând an de an zeci de mii de pelerini. Inca din anul 325 a ramas încarcat cu întreaga sa culoare simbolica si religioasa. Sfântul Mormânt se afla în partea de vest a bisericii Sfântului Mormânt, în mijlocul rotondei, iar sub centrul acestei cupole se afla „cuvuclionul”, cu forma unui mormânt ebraic vechi.
Mormântul era un loc permanent de rugaciune, desi în anul 135 împaratul Hadrian a hotarât refacerea orasului. Dupa Conciliul de la Niceea din anul 325, Constantin a poruncit episcopului Macarie al Ierusalimului sa distruga templul zeitei Venus si pe cel al lui Jupiter si sa construiasca o „bazilica mai frumoasa decât orice pe lume si înca alte constructii care sa depaseasca tot ce e mai deosebit în celelalte orase”. Imparatul a pus la dispozitie constructorilor marmura si alte materiale pretioase, însarcinându-i cu efectuarea si conducerea lucrarilor pe arhitectii Eustatiu si Zenobiu. Bazilica de prima marime a fost sfintita în anul 335 de episcopii adunati în sinodul de la Tyr, care au dat asezamântului numele de Biserica Sfântului Mormânt.
Intre secolele al IV-lea si al VII-lea Sfântul Mormânt cunoaste o perioada de glorie: complexul monumental este un loc de prim ordin în pelerinajele credinciosilor care aduc cu ei pietre, tarâna si relicve portabile.
In secolul al VII-lea se manifesta o serie de catastrofe distrugatoare, urmate de restaurari sumare. In anul 614 persii lui Chosroes cuceresc Ierusalimul, Sfântul Mormânt este incendiat si relicva crucii furata. Aceasta este recuperata de împaratul Heraclius, iar patriarhul Modest al Ierusalimului reface mormântul deteriorat.
In anul 632 cucerirea araba pune capat dominatiei bizantine, dar califul Omar impune toleranta fata de crestinism.
In anul 1042, cu sprijinul material al împaratului Constantin Monomahul, Biserica este refacuta din temelii. Rotonda pe care fusese ridicata se pastrase aproape intacta, dar celelalte locuri de pelerinaj erau acum mici paraclise izolate. Ideea unirii capelelor într-un edificiu unic apartine cruciatilor care cuceresc Ierusalimul în 1099. Biserica este din nou confiscata si închisa în 1187 de musulmani, dupa ce Saladin ocupa Ierusalimul. In 1246 doua familii au dreptul de a detine cheile bazilicii, traditie pastrata si în zilele noastre.
Sfântul Mormânt are forma dreptunghiulara si este împartit în doua parti. Prima parte corespunde vestibulului mormântului (Paraclisul îngerului), unde în centru, pe un piedestal de marmura, se afla un fragment din stânca mormântului. Din vestibul, printr-o portita îngusta si joasa se intra în camera propriu-zisa. In partea dreapta se afla „stânca”, care a servit drept pat funerar pentru trupul Mântuitorului, de vineri seara pâna în zorii zilei de duminica.
Dintre locurile sfinte aflate în interiorul bazilicii trebuie amintite: „Piatra Ungerii”, locul unde trupul lui Iisus a fost pregatit pentru punerea în mormânt, locul din care sfintele femei si Ioan au privit Rastignirea, Golgota, locul Rastignirii, Stâlpul Biciuirii din capela Catolica si, în mod deosebit, Mormântul lui Iisus aflat în centrul rotondei, în apropierea caruia se afla Biserica Ortodoxa.
Mormântul lui Iisus este locul în care în fiecare an, în sâmbata Pastelui se aprinde lumina sfânta pe care Patriarhul Ierusalimului o distribuie apoi întregii lumi crestine.
IRINA STOICA
Comentarii