Nimeni nu stie daca legendarele „amazoane”, pomenite de Herodot si de alti autori antici, au existat cu adevarat, dar este cert ca de-a lungul vremii femeile au constituit o prezenta constanta pe câmpurile de bataie. De la Ioana d'Arc la Ecaterina Teodoroiu, aceste vajnice reprezentante ale sexului pe nedrept numit „slab” au dat dovada adesea de un curaj extraordinar. Chiar si la Waterloo, cântecul de lebada al lui Napoleon, urmasele Evei s-au aflat in ambele tabere, acoperindu-se de glorie si luptând pâna la sacrificiul suprem.
Nimeni nu a stiut vreodata cine era acea femeie care zacea acum pe câmpul de lupta de la Waterloo, dar toti cei ce au vazut-o au ramas marcati de frumusetea ei deosebita. Voluntarul englez Charles Smith, din regimentul 95 Puscasi, care i-a descoperit trupul, pe când ingropa mortii dupa batalie va rememora mereu chipul ei, frumos chiar si in moarte, si va incerca zadarnic sa afle cine fusese femeia. Dar frumoasa necunoscuta nu este singura care si-a gasit sfârsitul la Waterloo. Capitanul Henry Ross-Lewin din regimenul 32 Infanterie isi amintea ca vazuse doua femei luptând, chiar in fata lui.
„Una dintre ele era imbracata intr-o jacheta de Nankin si purta pantaloni soldatesti. A fost ucisa de o ghiulea care i-a zdrobit capul, pe când se napustise spre noi, cu sabia scoasa.” Femeile care au luptat la Waterloo formeaza una dintre povestile uitate si nespuse ale acestei batalii. Nimeni nu stie cu precizie câte femei au luptat sub stindardele lui Napoleon, dar este cert ca numarul lor era destul de mare. De altfel, in armata franceza exista traditia ca femeile sa-si insoteasca barbatii sau iubitii pâna pe câmpul de lupta, prezenta lor fiind tolerata de superiori. Chiar si acestia isi aduceau cu ei amantele, fapt care nu intotdeauna avea repercusiuni favorabile asupra desfasurarii ostilitatilor.
Amanta maresalului Andre Massena, de pilda, era nedeslipita de acesta. Când armata franceza, condusa de el, a invadat Portugalia, frumoasa bruneta a fost inclusa in statul major al lui Massena, deghizata in uniforma de dragon. Din pacate, prezenta ei l-a distras pe maresal de la misiunea sa si a provocat discutii si conflicte printre generalii francezi, ducând, intr-o oarecare masura, la esecul din Peninsula Iberica.
„Victime colaterale”
Incepând cu Revolutia de la 1789, in armata franceza se generalizeaza prezenta femeilor, pe posturile de cantinicres sau vivandicres, calitati in care erau obligate sa poarte uniforme. Functiile lor oficiale in cadrul regimentelor erau de a vinde tutun sau coniac sau alte intaritoare soldatilor, dar si de a aduna si a ingriji ranitii de pe câmpul de lupta, situatie in care erau expuse unor riscuri letale. Se stie cu precizie numele uneia dintre ele, Marie Dubois, cantiniera in regimentul 1 Grenadieri de Garda, care a fost sfârtecata de o ghiulea la Waterloo.
Britanicii, chiar daca nu au avut in cadrul trupelor femei in uniforma, erau si ei insotiti de cohorte de dame. Multi soldati erau casatoriti dar doar câtorva le era permis sa-si aduca sotiile si copiii alaturi de ei. Insa de obicei, la fel ca si in perioada medievala, de indata ce o armata facea tabara, lânga aceasta se forma imediat o alta tabara, de neveste, amante si prostituate, care insa nu participau la lupte dar le cadeau, de asemenea, victime. De pilda, printre pierderile suferite de armata ducelui de Wellington la Waterloo se numara si câteva femei, ucise de lovituri de tun trase haotic – iata ca „victimele colaterale” nu sunt o inventie a zilelor noastre.
Când realitatea depaseste fictiunea
Una dintre ultimele femei supravietuitoare ale marii inclestari de la Waterloo a fost doamna Barbara Moon, care a murit in anul 1913, la peste o suta de ani. La data bataliei ea era o fetita de cinci ani si a insotit-o pe mama ei stând intr-o caruta si asteptând acolo incetarea ostilitatilor. Parintele Barbarei, sergent in regimentul 95 Puscasi, a fost impuscat, decedând dupa câteva luni, din cauza ranilor. Dar cel mai spectaculoase momente legate de prezenta femeilor la Waterloo sunt nasterile petrecute pe câmpul de lupta.
Dupa ce caporalul Thomas Deacon din regimentul 73 infanterie a fost ranit, la inceputul bataliei, sotia lui, Martha, care era insarcinata, l-a cautat zadarnic, toata noaptea de dupa lupta. Auzind ca ranitii au fost dusi la Bruxelles, ea s-a indreptat pe jos spre oras, insotita de ceilalti copii, foarte mici, printr-o ploaie mocaneasca. Epuizarea i-au declansat nasterea, pe 19 iunie, ea aducând pe lume o fetita perfect sanatoasa, numita… Waterloo!
Si pentru ca povestea sa aiba un happy-end, femeia si-a gasit si sotul, care era in afara oricarui pericol. Un alt cuplu a avut aceeasi idee. Soldatul Peter McMullen, din regimentul 27 infanterie, ranit la Waterloo, a fost carat, in toiul luptei, de catre sotia sa, care la rândul ei a fost lovita de un glonte. Ambii au fost dusi la un spital din Anvers, unde femeia a nascut o fetita, botezata chiar de catre comandantul suprem al armatei britanice, ducele de York, cu numele Frederica McMullen… Waterloo!
Din pacate, prezenta femeilor pe câmpul de lupta de la Waterloo nu a fost doar glorioasa, caci dupa batalie, multe femei localnice s-au napustit asupra cadavrelor si asupra celor raniti spre a-i jefui. Sunt consemnate cazuri când ofiteri care scapasera doar raniti in lupta au fost injunghiati de catre aceste fiinte lipsite de constinta, cei mai „vânati” fiind militarii prusaci, care aveau obiceiul de a purta pe degete inele de aur. Un astfel de caz descrie de altfel si Victor Hugo, in fascinantul roman „Mizerabilii”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii