Omul care a reinvatat marmura sa palpite, dupa Michelangelo, s-a numit Antonio Canova (1757-1822) si, cu toate ca inca din timpul vietii a fost recunoscut drept cel mai important sculptor european neoclasic, a ramas un monument de modestie. Citind mai multe variante biografice ale acestui fiu de cioplitor din Possagno (Italia), as putea spune ca doua embleme onorante i-au caracterizat existenta: geniu al sculpturii si nepot devotat parintilor adoptivi, bunicii din partea tatalui.
Pe cand avea trei ani, micul Toni ramane fara tata, iar mama pleaca cu alt barbat. Bunicii l-au preluat imediat si ei au fost cei care, conform traditiei familiale, l-au invatat sa manuiasca dalta si carbunele de desen. Ei isi castigau existenta faurind elemente decorative din marmura. La treisprezece ani, Antonio deja dovedise un talent uluitor la sculptura, realizand trupuri umane desavarsite: „…Nepotul meu tine dalta cu inima”, afirma mandru fericitul bunic, care i-a indrumat pasii spre oameni cu stare, iubitori de arta. Asa a ajuns Antonio in familia artistului Giuseppe Falier, renumit pentru lucrarile sale in marmura de Carrara.
La inceput, maestrul Falier nu prea a crezut in vocatia adolescentului Canova dar a decis totusi sa-l sprijine pe perioada studiilor de arta. O intamplare interesanta – care poate fi doar o anecdota, dar nu iese fum fara foc – l-a determinat pe acest protector sa-l promoveze pe Canova: intr-o zi, adolescentul a „sculptat” dintr-un calup de unt un inger calarind un leu. Atat de reusita a fost „lucrarea”, incat Giuseppe Falier l-a ajutat sa ajunga la Venetia si apoi la Roma, pentru a intra in randul artistilor… Asa s-a si intamplat.
Placerea de a resuscita mari figuri ale mitologiei romane i-a adus foarte repede faima de „sensibil sculptor in marmura”. Cu timpul, epitetele la adresa sa au devenit elogioase. Asa se explica de ce municipalitatea Venetiei i-a fixat o stipendie generoasa pentru a-si desavarsi studiile la Roma. Aici a lucrat cu entuziasm pentru mai multi patroni, fete nobiliare si chiar pentru inaltul cler roman. Antonio Canova si-a facut repede un renume si pe la Curtile altor tari europene. Dupa ce a devenit artist independent, el si-a permis sa-si aduca bunicii la Roma si sa le asigure un trai decent pana la finele vietii lor. Nepotul nu a uitat niciodata spusa bunicului patern si nu l-a dezamagit niciodata.
Intr-unul dintre pelerinajele sale, Antonio Canova a ajuns in Franta, in anturajul lui Napoleon Bonaparte – care pe atunci era „doar” Prim Consul. Asa a cunoscut-o pe sora cea mai mica a viitorului imparat, Pauline. Antonio avea pe atunci 43 de ani, iar Pauline abia implinise 20. Se pare ca intre cei doi s-a infiripat o idila puternica, dar nascuta ca o dragoste imposibila. A fost, probabil, singura femeie din viata acestui geniu al marmurei, despre care se stie ca nu a fost niciodata casatorit. Pentru acea unica iubire, Canova a realizat memorabila sculptura „Venus Victrix” – o exceptionala lectie pentru seminudurile secolului XIX.
Inima lui Antonio Canova s-a oprit la 13 octombrie 1822, iar la 25 octombrie acelasi an a fost depusa intr-un templu din Possagno, in cadrul unor funeralii de exceptie.
PAUL IOAN
Comentarii