Descendent al unei familii portugheze stabilite în Sevilla, Diego Rodriguez de Silva y Velásquez (1599-1660) a fost fiul unui a avocat care dorea sa aiba un filosof în familie. Mama, Jeronima Velásquez (numele familiei mamei se adauga numelui primul fiu, conform unei cutume spaniole), voia sa-l vada preot. Din aceasta combinatie de ambitii a tasnit unul dintre cei mai importanti reprezentanti ai „barocului realist” spaniol. „Antrenat” asiduu pentru studiu – limbi straine, religie si filosofie –, micul Diego se refugiaza în pictura si desen si frecventeaza, deseori incognito, atelierul de pictura al maestrului Herrera, vestit pentru eliberarea artei spaniole de italienisme. Avea unsprezece ani cand viitorul pictor regal paraseste acel atelier sevillian pentru a se alatura altui maestru „antirafaelian”, Pacheco.
De la acest profesor de pictura „strict spaniola” a învatat adolescentul Diego sa priveasca lumea din jur cu o mai mare atentie decat lumea evangheliilor si a mitologiei. Acolo si-a însusit Velásquez placerea de a petrece ore în sir în compania oamenilor simpli, urmarindu-le gesturile si expresia fetelor comune, personalitatea deloc epatanta dar foarte bine conturata. Si unde putea pictorul mai bine sa studieze mediul celor care traiesc de pe o zi pe alta, decat în localurile cu preturi modeste. Asa a ajuns tanarul Velásquez sa se numere printre „bodegari” (bodegones, în spaniola), adica cei care frecventeaza bodegile… „Femeie prajind oua” este o panza reprezentativa pentru acea epoca a maestrului.
Dar geniul artistic al bodegarului din Sevilla nu putea sa se „sufoce” la nesfarsit în teme putin apreciate de marimile timpului. Doua opere cu caracter religios, „Adoratia magilor” si „Christ în Emaus” au atras atentia capelanului regelui Filip IV, de Fonseca. Chemat la Curtea din Madrid, pe cand avea douazeci si trei de ani, Velásquez (deja casatorit, cu doi copii) este dator sa faca un portret al suveranului. Atat de mult i-a placut realizarea lui Filip IV, încat imediat l-a numit prim pictor al Curtii si unicul portretist al regelui, reginei si copiilor acestora (nici o alta doamna de la Curte, conform unei cutume specifice spaniole, nu trebuia portretizata).
Mai mult, entuziasmatul rege elimina din colectia personala si din toate resedintele sale portretele facute de alti pictori. Velásquez primeste salarii permanentizate uluitoare (criticii au calculat ca sumele se ridicau, dupa actualizare, la nivelul de 20.000 de euro), la care se adaugau prime substantiale pentru diverse lucrari comandate de înaltul cler. Geniul din Sevilla devine nu doar portretistul regal al Spaniei, ci si al altor capete încoronate ale Europei, inclusiv al Vaticanului.
Marinimia lui Filip IV a mers pana acolo încat, în pofida unor reactii adverse, îl înnobileaza pe Velásquez si-i confera onoruri regale. Cu acest prilej, fostul bodegar are de-a face cu Inchizitia, caci anturajul regelui nu a aprobat onorurile („Crucea Rosie”, „Ordinul Santiago” etc.) fara a-i cerceta „dosarul”. Trei ani a durat pana cand s-a dovedit ca nu avea în sange „urme” evreiesti sau maure. Asa era Spania acelor vremuri… Ce rezulta cand se întalnesc doua personalitati de geniu? Peter Paul Rubens si Diego Velásquez s-a „ciocnit” la Roma, ambii aflandu-se în pelerinaje culturale. Era anul 1628. Au schimbat amabilitati si atat. Nici o influenta reciproca. Marile personalitati se respecta, dar „nu-si împrumuta camasile”, cum spune o vorba spaniola.
PAUL IOAN
Comentarii