Un „detaliu” îti poate aduce celebritatea, daca acel amanunt al existentei tale se afla pe un teren fertil. Este si cazul pictorului francez Jean Auguste Dominique Ingres (1780-1867), unul dintre cei mai longevivi si mai controversati artisti ai epocii în care neoclasicismul si romantismul intrau în agonie, pentru a face loc artei moderne. Considerat un sclav al formelor în dauna cromaticii, un obsedat al tusei fine care evita cu încapatanare tusele groase elogiate de expresionisti, Ingres a fost ba hulit, ba ridicat în slavi si iar umilit, fapt care l-a determinat sa devina un fel de navetist intre Paris si Roma – refugiul unde se ascundea de scandalurile provocate de adversarii sai.
Desi a fost considerat un neoclasic cu vederi romantice, Ingres a fost un precursor al modernismului francez datorita formelor bine conturate, dar uneori distorsionate – precum cele din faimoasa panza „Marea odalisca” (poreclita femeia cu patru vertebre în plus). De altfel, modul exceptional în care maestrul a conceput imaginea senzuala a spatelui femeii dezgolite – nudul cu nuante erotice mai putin avantate, dar la fel de senzual precum nudul frontal – i-a adus în posteritate celebritatea definitiva.
Si asta din cauza unui artist avangardist al secolului XX, pe numele sau Man Ray. Acest fotograf de geniu, prins sub cupola suprarealismului lui André Breton, s-a inspirat dintr-un astfel de „nud dorsal”, si anume panza intitulata „Femeie dupa baie”. Spatele perfect al nimfei asezate pe un pat generos a devenit simbolul viorii pentru Man Ray, care a elaborat celebra fotografie „Violon d’Ingres”. Numai ca aluzia magulitoare la adresa maestrului neoclasic era urmatoarea: marea pasiune complementara a pictorului era vioara. El a cantat deseori împreuna cu Paganini fragmente din Mozart, Haydn si Beethoven. În acest mod, celebritatea fotografiei lui Man Ray a generat un sinonim mai elevat pentru conceptul englezesc de „hobby”, adica preocupare importanta, adiacenta profesiei de baza.
Necazurile provocate de modul în care lucrarile sale de tinerete au fost întampinate de critici au fost atat de mari, încat Ingres a renuntat la prima sa mare iubire, Marie Forestier, cu care se logodise la Paris. Dar oprobriul de care s-au „bucurat” panzele sale de la Salonul parizian l-au determinat sa se exileze la Roma si sa traiasca la minima decenta asigurata de portrete facute la comanda. Pentru a-si înabusi iubirea pierduta, s-a casatorit în graba cu Madeleine Chapelle, iar Cetatea Eterna i-a devenit a doua casa. Multi ani mai tarziu, cand geniul artistic i-a fost recunoscut, a devenit chiar Ofiter al Legiunii de Onoare – nominalizare venita chiar de la Napoleon III.
Însa perioada de glorie artistica a fost umbrita de moartea sotiei, si Ingres a început sa lucreze din ce în ce mai rar. O revigorare a carierei s-a produs dupa ce s-a recasatorit cu Delphine Ramel: maestrul avea saptezeci si unu de ani, iar ea patruzeci si trei. Pictorul a trait o noua perioada fericita si s-a stins la optzeci si sase de ani, fiind înmormantat la Pere Lachaise. În urma sa, nume celebre precum Picasso, Degas si Matisse s-au declarat „elevi ai lui Ingres”. Iar „Vioara lui Ingres” avea sa faca valva, aducandu-ne aminte si de pasiunea lui Einstein pentru acest instrument.
PAUL IOAN
Comentarii