În episoadele din ultimele luni am încercat sa argumentez posibilitatea existentei supercivilizatiilor extraterestre, am încercat sa sugerez cam care ar fi diferenta dintre reprezentantii acestora si noi si am trecut în revista principalele prejudecati cu care subiectul e abordat nu doar de omul de pe strada ci chiar si de specialistii cu pretentii. Am mai subliniat si paradoxala retinere pe care o are societatea omeneasca fata de eventualitatea contactului cu o civilizatie superioara noua. Ajunsi în acest punct, este util sa recapitulam, în cateva cuvinte, principalele concluzii la care am ajuns.
Cosmosul este imens. Oricat ar fi de rare planetele pe care sunt îndeplinite conditiile pentru ca viata sa evolueze – asa cum a facut-o pe Pamant – pana la o civilizatie tehnologica, în Univers trebuie sa fi aparut nenumarate astfel de civilizatii. Iar unele, vechi sute de milioane de ani, au supravietuit pana azi, devenind ceva ce depaseste tot ceea ce ne-am putea imagina, ceva ce am numit supercivilizatii sau hipercivilizatii. Aproape sigur, ele ne depasesc în abilitati, ca si în stiinta si tehnologie, cam cat depasim noi furnicile.
Probabilitatea existentei supercivilizatiilor este deci foarte aproape de „absolut sigur”, în timp ce probabilitatea ca acestea sa nu existe este practic zero. Reprezentantii lor trebuia nu doar sa fi ajuns, înca de milioane de ani, pe Pamant, ci sa fie si acum aici. Si totusi, n-o vedem nicaieri… Dar daca nu o vedem nu înseamna neaparat ca nu exista. S-ar putea sa nu fim în stare, sau, pur si simplu, sa nu dorim sa o vedem. Cauzele principale sunt: teama de o întalnire cu o civilizatie superioara, dar si prejudecatile cu care abordam acest subiect si neputinta de a o recunoaste datorita „hipnozei culturale” care ne face orbi la manifestarile sale.
Am argumentat în episoadele anterioare ca venirea unei supercivilizatii pe Pamant, n-ar semana catusi de putin cu întalnirile descrise în filme sau în romane. N-ar exista nici ambasadori, nici strangeri de mana dar nici invazie, tocmai datorita diferentei imense dintre noi. N-ar exista nici conversatie „filosofica”, nici schimb de tehnologii. Fiintele unei supercivilizatii trebuie sa se fi metamorfozat de mult în „altceva”, în ceva ce nu ar semana nici cu „omuletii verzi” nici cu monstrii din filmele „Alien” nici cu caracatitele lui H.G. Wells. Dar indiferent ce au devenit, aceste fiinte nu se situeaza pe acelasi plan cu oamenii. Poate ca ele nu mai fiinteaza nici macar pe planul lumii materiale. N-ar fi exclus ca sa stea acum, langa noi, invizibile si tacute. Eventualele lor actiuni vizibile nu le-am putea deosebi de un miracol.
Iar daca nu vedem peste tot astfel de miracole, aceasta este deoarece un principiu de baza al oricarei supercivilizatii trebuie sa fie neinterventia, discretia, minima interferenta în viata unei specii inteligente inferioare. Civilizatia omenirii pamantene este o supercivilizatie în devenire. Cei ce ne monitorizeaza ar putea avea unele gesturi de nerabdare, dar – nu uitam – cel mai important aport pe care l-ar astepta de la noi ar putea fi punctul nostru de vedere original asupra realitatii; iar orice interventie prematura ar distruge acest rod pretios.
Deci, fata de stadiul nostru actual, nu numai ca o supercivilizatie ar trebui sa amane orice contact, dar ar trebui chiar sa ascunda dovezile existentei sale. În paralel însa ea ar putea contribui, discret, indirect, la progresul nostru propriu, ca si la marirea sanselor de a nu ne autodistruge si de a nu nimici nici prea multe alte vietuitoare pe Pamant. Ar mai putea sa încerce sa ne obisnuiasca, precaut, cu ideea prezentei sale, fara sa ne dea însa probe certe, deoarece acestea ne-ar putea abate din drum. Deci dovezile ar trebui sa fie ambigue, iar numarul de „miracole” foarte mic.
Si întreb înca o data cititorul de buna credinta – nu cumva toate cele enumerate mai sus se manifesta deja în preajma noastra, doar ca mentalitatea si prejudecatile noastre ne împiedica sa le identificam? În episoadele care urmeaza voi încerca sa argumentez aceasta idee.
DAN D. FARCAS
Comentarii