Incendiul ramas in istorie drept „Marele Foc din Londra” a inceput in zorii zilei de 2 septembrie 1666, in brutariile regale de pe Pudding Lane, langa London Bridge. Trezit din somn, lordul-primar al Londrei, Sir Thomas Bloodworth n-a parut prea ingrijorat – incendiile surveneau frecvent in orasul de pe Tamisa. Dar in acea vara fusese o seceta puternica, fara un strop de ploaie, asa incat casele si cladirile din lemn erau foarte uscate.
Nu-i de mirare ca incendiul s-a extins cu repeziciune; 300 de case au fost cuprinse de flacari si vantul puternic dinspre est a raspandit si mai departe flacarile, de la o casa la alta. Faptul ca la Londra se construise haotic, in ultimele decenii, a agravat situatia.
Eforturile depuse de localnici pentru a stinge valvataia cu galeti cu apa au fost zadarnice, iar panica a cuprins orasul. Mii de londonezi au luat cu asalt barcile si corabiile de pe Tamisa, incercand sa-si gaseasca pe apa scaparea din asezarea devenita un iad de foc.
Informat despre cele intamplate, regele Carol al II-lea a ordonat demolarea imediata a caselor aflate in calea incendiului, dar echipele insarcinate sa faca asta nu au actionat cu suficienta rapiditate, iar focul a cuprins curand si acele case.
Pe 4 septembrie, jumatate din Londra era deja distrusa de flacari. Regele insusi s-a alaturat oamenilor care incercau sa stinga incendiul, carand galeti cu apa, dar focul a continuat sa se extinda. In cele din urma s-a apelat la o solutie radicala: casele aflate in calea incendiului au fost aruncate in aer cu ajutorul prafului de pusca – dar vuietul exploziilor a dat nastere zvonului ca francezii au lansat o invazie, provocand o panica si mai mare.
Asaltata de flacari, uriasa catedrala St Paul s-a prabusit. Din fericire, Turnul Londrei a scapat din infern, iar incendiul a inceput sa fie controlat, pentru ca pe 6 septembrie sa fie invins cu totul. Desi numai o cincime din Londra mai ramasese in picioare, incendiul a facut, in mod uimitor, doar sase victime umane.
GABRIEL TUDOR
Comentarii