Nici nu a fost unsa definitiv ca actrita la Hollywood si Alice Evans..
Nici nu a fost unsa definitiv ca actrita la Hollywood si Alice Evans… „latra si musca”. A debutat aproape din întâmplare într-una dintre productiile americane de succes, e vorba de „102 Dalmatieni”, îsi doreste sa ramâna în cetatea filmului de peste ocean si sa faca o cariera internationala, dar pâna una alta considera ca poate sa-si exprime în mod liber orice parere despre sistemul în care abia a pasit. Va reusi oare sa-si pastreze pentru mult timp aceasta atitudine?
Cine este Alice Evans?
De origine este englezoaica, s-a nascut la Bristol în urma cu 26 de ani, a crescut într-un mediu de elita intelectuala (parintii sunt renumiti profesori universitari), este absolventa a doua facultati si, implicit, foarte bine pregatita în literatura franceza si literatura italiana, a fost top-model, este logodnica lui Olivier Picasso, în ultimii ani a trait mai mult la Paris, a sustinut mici roluri în teatru, a jucat în sitcomuri, a fost animatoarea unei emisiuni muzicale Tv (pe canalul M.c.m.), si-a facut debutul european ca actrita în filmul celebrului regizor francez Claude Lelouch „Une pour toute” si, iat-o acum alaturi de staruri mondiale ale cinematografiei (Glenn Close si Gérard Depardieu), în „102 Dalmatieni”, superproductia studiourilor Disney care o propulseaza în cercul destul de închis al tinerelor sperante feminine de la Hollywood. Cum s-a întâmplat acest lucru? Într-un interviu acordat revistei „Paris Match”, Alice Evans povesteste si face tot felul de aprecieri în legatura cu evolutia ei, dar si cu lumea înconjuratoare. Spicuim câteva dintre aceste declaratii:
„N-aveam nimic si eram nimeni”
„Lumea s-a mirat: cu doua diplome serioase în buzunar si accepti sa prezinti o emisiune muzicala la televizor sau sa apari în seriale Tv de comedie… Nimeni nu întelegea însa ca, în ciuda faptului ca nu ma gândeam la o adevarata cariera de actrita, ceva ma atragea catre acest tarâm. Si, când esti pe dinafara, când n-ai absolut nici o relatie în mediul cinematografiei si, pe neasteptate, ti se propune sa prezinti o emisiune de televiziune sau sa joci într-un sitcom, trebuie sa fii nu stiu cum ca sa refuzi. Singura problema care se pune este ce ai de pierdut. În cazul meu, nimic. De copil, am fost obisnuita sa traiesc si sa gândesc fiecare experienta ca pe o simpla etapa din viata, ca pe niste trepte ale unei scari pe care urci. La Londra sau la Paris, probabil ca lucrurile suntgândite si prin prisma reputatiei, dar pentru mine, care crescusem la Bristol, ca o fata de provincie, aparitia la televizor era o mândrie”.
„N-am cautat, mi s-a întâmplat”
„Întotdeauna am luat peste picior ideea potrivit careia ai un vis pe care trebuie sa ti-l împlinesti. Mi-ar fi placut de exemplu sa fiu actrita, dar n-am facut nimic în mod special pentru asta. Destinul meu avea sa cunoasca o cotitura total neasteptata în urma sansei de a-l cunoaste pe Lelouch si de a-mi propune unul din rolurile principale în filmul lui. Sa faci un film cu Lelouch este o adevarata carte de vizita. Numele lui este o legenda, mai ales în America. Dovada ca, desi pelicula nici nu fusese înca lansata, profesionistii în ale filmului de la Hollywood au început sa se intereseze de mine. Nici nu stiau cum arat. Deci, fara filmul lui Lelouch n-ar fi existat pentru mine „102 Dalmatieni”. Am fost siderata când am auzit ca portile de la Disney se deschid pentru mine, ma gândeam sa-mi angajez un agent la Los Angeles, dar s-a dovedit foarte repede ca n-aveam nevoie. Producatorii au apelat direct la agentul meu de la Londra”.
„Eram cu adevarat îndragostita”
„Aveam 22 de ani când l-am cunoscut pe Olivier Picasso. Apaream la bratul lui la serate si la tot felul de întâlniri mondene si lumea ma privea ca pe un simplu obiect de companie. Am suferit enorm pentru aceasta eticheta. Nu stiu de ce toti îsi imaginau ca sunt o fata bogata si rasfatata care nu va simti niciodata nevoia sa munceasca. Or, eu eram pur si simplu doar îndragostita. Din cauza asta, pe-atunci, nu vorbeam despre altceva decât despre Olivier. Problema e ca azi, nu mai vorbesc atât de mult despre el. Azi, ma straduiesc sa exist ca Alice Evans si atât. Evident, Olivier nu agreeaza aceasta atitudine si nu prea e dispus sa înteleaga de ce; în public, abordez cu mai multa distanta aspectele legate de relatia noastra. S-ar putea sa ne dauneze. Dar n-o fac din calcul, ci pentru ca asa simt ca trebuie sa fac”.
„Defectul meu: nu stiu sa ma prefac”
„De fapt, nu stiu sa tac, „o calitate” care de obicei nu prea ajuta când esti doar o tânara actrita care deja vrea sa reuseasca în aceasta meserie. Dar, din pacate, eu ma aprind usor si spun direct ceea ce am de spus. Este de altfel si motivul pentru care iubesc Franta la nebunie. Acolo simt ca poti sa-ti revendici ideile si, chiar daca esti blonda, nimeni nu crede ca e obligatoriu sa ai în cap doar un graunte de creier. Poti totodata sa-ti evoci feminitatea, fara sa se simta cineva socat. Spre deosebire de Anglia, care este regatul ipocriziei: pâna si fotografiile sunt retusate, nu cumva sa aiba o tenta obscena”.
„Am fost un manechin ratat”
„Fata de la Bristol si-a dorit sa fie manechin, dar foarte repede si-a dat seama ca nu avea calitatile „standard”. Întotdeauna am fost „prea”: prea blonda, prea înalta, prea lata, prea slaba… Norocul meu ca fusesem educata sa mizez pe vointa si nu pe fizic. Si ca actrita, cred în primul rând în perseverenta, apoi în întâmplare fericita. A fi aleasa într-un casting depinde de criterii atât de cretine, încât totul se reduce la norocul de a pica în momentul în care realizatorul este în toane bune. Daca auditia are loc într-o vineri dupa amiaza când el nu se gândeste decât la un singur lucru, ca seara se întâlneste cu amanta, mai mult ca sigur ca n-o sa-i placi. Daca proba are loc sa zicem luni, dupa un prânz de afaceri la care el a semnat un contract avantajos, mai mult ca sigur ca te alege. În aceasta meserie, totul se joaca… pe nimic”.
„Îmi plac femeile…”
„Barbatii ma exaspereaza, întotdeauna vor sa-si demonstreze eficacitatea. Mie îmi place însa mania femeilor de a despica firul în 14, de a ajunge în miezul lucrurilor. De la un lucru marunt, ele ajung la interminabile analize asupra vietii. Este aproape imposibil sa petreci o noapte alaturi de un barbat, doar vorbind despre nimic, doar de dragul de a vorbi. Pentru ei, asta înseamna timp pierdut. Îmi amintesc un episod din „Prietenii tai”, foarte pertinent în legatura cu ceea ce vreu sa spun. Acolo, Rachel si Ross ajung sa se sarute pentru prima data. Ea îsi întâlneste prietenele si le povesteste cu lux de amanunt scena pâna la momentul sarutului. El discuta, de asemenea, cu prietenii lui; conversatia dintre ei se rezuma cam la atât: «– Deci, ai sarutat-o? – Da. – Cu limba? – Da. – Bravo!». De-asta îi detest pe barbati”.
„…Dar, iubesc barbatii”
„Îmi plac barbatii la fel de imprevizibili ca mine. Îmi plac lucrurile neasteptate. De aceea nici nu cred ca-i este foarte usor cuiva sa traiasca împreuna cu mine: eu sunt capabila sa merg la o serata si sa beau pâna dimineata gin tonic sau la ora 11 sa spun brusc ca vreau sa plec pentru ca am chef sa citesc o carte buna în compania unei cani de ceai… Pentru mine, lectura înseamna mai mult decât un film bun: îmi place sa-mi creez singura lumea imaginara, proprie mie… De altfel, când citesc, e ca si cum ma aflu în film”.
„Dalmatienii sunt adevaratele vedete”
„Am debutat într-un film produs de Hollywood, în care adevaratele vedete sunt câinii. Actorii, chiar daca e vorba de Glenn Close sau Gérard Depardieu au avut în primul rând rolul de a-i pune pe ei în valoare. Pare incredibil ca un actor de talia lui Depardieu, de exemplu, cu o structura exploziva si greu de stapânit, a avut rabdare sa filmeze de 29 de ori o scena în care un câine trebuia sa puna cu botul o caseta într-un magnetoscop… Sa ai o cariera internationala bazata pe mai mult de 100 de roluri si sa ai totusi puterea sa tratezi cu maxima seriozitate fiecare detaliu al prestatiei din acest film în care, repet, adevaratele staruri sunt dalmatienii, a fost pentru mine o lectie inegalabila ca valoare. Interesant este ca facea sa para totul foarte usor, ca si cum, de fapt, nu ar lua foarte în serios meseria de actor. Acest stil a gasit rasunet în mine deoarece în prezent sunt mai mândra de lucrarile cu rasunet.
Scene din filme istorice care s-au întâmplat în realitate
Istoria este plina de comportamente umane socante si extreme, iar uneori regizorii...
Comentarii