Nu cu mult timp in urma, Humanitas scoate Bucurestiul pe masa punand la indemana bibliofililor o carte scrisa in urma cu 80 de ani. Este vorba despre cartea lui Paul Morand, scriitorul care a batut lumea in lung si-n lat, scriind despre locurile pitoresti pe care le-a vizitat. Printre acestea si Bucurestiul. In traducerea lui Emanoil Marcu si cu imagini de epoca de o impresionanta valoare, cartea lui Morand, punea Bucurestiul, atunci cand a fost publicata, pe harta traseelor turistice ale vremii. Ceea ce nu e putin lucru cand stim ca azi trebuie sa platesti milioane de dolari pentru un simplu spot publicitar promovat de un canal de sport!
Pana la Paul Morand, scrierile despre Bucuresti erau mai degraba simple dari de seama, importante pentru cercetatorii romani, poate, dar lipsite de ecou in randul publicului din alte tari. Odata cu el insa, capitala Romaniei, cu umbrele ei istorice si cu prezentul ei pitoresc, cu contrastele ei si cu farmecul ei de nespus, intra in atentia unui autor capabil s-o faca mai bine cunoscuta lumii intregi. O prospetime care nu e straina, desigur, de minunata limba in care Paul Morand isi exprima elogiile sau deceptiile, exclamatiile admirative sau ironice.
Pentru aroma acelor descrieri, iata o mostra de stil din volumul semnat de Paul Morand: „Cand ajungi pe aerodromul de la Baneasa, poti vedea, sub hangarele lor de beton, aparatele celor doua mari companii ce leaga Bucurestiul de restul Europei: Air France, spre Paris, si compania poloneza Lot, spre Mediterana sau Baltica. Caile ferate se departasera de aceste trasee istorice, in schimb reteaua aeriana a revenit la ele, iar Bucurestiul si-a reluat locul ocupat de veacuri, la intretaierea drumurilor ce leaga vestul de est, de la Viena la Constantinopole, si nordul de sud, de la Stockholm si Varsovia la Atena. Bucurestiul ar fi trebuit sa fie un oras dunarean, sau macar legat de marele fluviu printr-o autostrada sau un canal ca acela de la Versailles si lung de cinci leghe.
Dar voievozii romani se temeau sa faca din el un oras de granita, expus acelorasi pericole ca Belgradul, de pilda (unul major fiind topirea zapezii, in urma careia fluviul se umfla cu aproape un kilometru); tot ce-si doreau acestia era sa fie cat mai departe de turci. Prin capitala trece doar un afluent marunt, Dambovita, care la randul ei se varsa in Arges; un brau de lacuri si mlastini e tot ce aminteste de marele fluviu din sud. La Bucuresti, nimeni nu vorbeste niciodata despre Dunare; cel mult e pomenita in vreun cantec lautaresc care-o numeste „drum fara pulbere”, sau cand spui, despre un om cuprins de furie, ca vine Dunare de manios. Caci eu sunt Dunarea cea mare Vai de cine-mi sta-n carare…
N-o pomeneste nimeni, doar cativa negustori de grane sau vanatori de rate; dupa ce lasa-n urma Portile de Fier, Dunarea, mama a vidrelor, isi continua drumul impetuos catre Delta si porturile de cereale, iar daca, trecator intarziat, nu vezi cum se descarca noaptea, in piete, cosuri de rachita pline cu crapi uriasi, lini malosi, cegi solzoase cu bot de ogar, moruni cu icre negre, ca niste lesuri umane spintecate, nu vei putea banui ca in apropiere curge cea mai nobila si mai vitala dintre arterele Europei. Nu voi uita niciodata prima intalnire cu ea.
Veneam dela Constantinopole cu avionul si fusesem bine scuturat de turbulente deasupra muntilor Bulgariei; soarele asfintea; cu ochii uscati de ariditatea balcanica, cautam apa; deodata, in departare, am zarit o vatra de lumina atat de intensa, un incendiu mistuind toata linia orizontului, incat am fost orbit: asemeni arborelui vietii, motiv central al scoartelor romanesti, Dunarea curgea spre noi uriasa, umflandu-si herniile enorme ale lacurilor, inundand pajistile, mutandu-si albia, formand in baltile statute insule cu salcii si inecandu-le deindata, construind altele cu bolovanii rostogoliti la vale, croindu-si drum ca Hercule, lovind berbeceste cu stejari smulsi din radacini, ascunzand in stufarisuri pasari flamingo si lebede salbatice, scotand de sub ape insule inundate marginite de trestii, incat ne-a trebuit mai bine de un sfert de ceas pentru a revedea uscatul si dealurile, fortificatii naturale ale Capitalei, unde i s-a decis adesea destinul si care sunt numite, ca la indieni, locul razboiului. Dupa ce cuceresti aceasta reduta avansata, Bucurestiul iti apartine”. Intr-adevar, randuri captivante, stil de mare scriitor.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii