Cu o luna in urma, editura Humanitas Fiction a publicat in colectia Raftul Denisei romanul scriitorului portughez António Lobo Antunes, Pe raurile ce duc…, in traducerea, cu prefata si note de Dinu Flamand.
„Iata-ne in fata unei capodopere. Trebuie sa o spunem fara sfiala. Intalnirile de acest fel sunt putine in experienta unui cititor. Pana si in vasta, diversa opera a lui Lobo Antunes, aceasta carte, de doua sute de pagini, pare o experienta unica”, spune in prefata Dinu Flamand, el insusi un poet bine cunoscut la un moment dat.
Pe raurile ce duc… (titlu care este inceputul celebrului poem al marelui clasic portughez Luís Vaz de Camões care suna astfel: „Pe raurile ce duc / Spre Babilon ma indreptam / Si langa apele lor plangeam / Amintindu-mi de tine, Sioane”, o splendida parafraza versificata a Psalmului 137) „se construieste pe parcursul a 15 zile de spitalizare ca un jurnal fictional de o voluptuoasa imprevizibilitate narativa: domnul Antunes este adultul bolnav, barbatul neiubit si insingurat care trebuie sa se refugieze din fata mortii; Antoninho este baiatul care invata sa mearga pe bicicleta, descopera izvoarele raului Mondego, scolarul pe care-l deruteaza cuvantul „obraji” si, mai ales, copilul care-si ascunde fata in dantelele de la pieptul mamei… Emotia este ravasitoare, pura, dozata cu o precizie dureroasa: ni se aminteste ca suntem, in fiece clipa, tot ceea ce am fost. Memoria anuleaza timpul, nu exista nici trecut, nici viitor, totul este prezent, iar romanul agoniei devine romanul vietii”.
Iata si o mostra de stil din debutul romanului: De la fereastra spitalului din Lisabona nu erau oameni care intrau si nici masini nu erau cele dintre arbori asa cum nu era nici ambulanta cea pe care o vedea, ci doar trenul de pe cealalta parte a pinilor, si case, si din nou pini si muntele in departare inghitit de ceata care il ascundea de ochii lui, era pasarea spaimei sale in cautarea unei crengi pe care sa-si aseze buzele aripilor tremuratoare, invelisul ghimpos al unei castane aflata pe vremuri pe o ramura la intrarea spre gradina dar ajunse acum inlauntrul lui caruia doctorul ii spunea cancer si care crestea in liniste, iar de indata ce doctorul a pronuntat cancer clopotele bisericii au inceput sa bata intr-un singur glas dupa care un cortegiu s-a insirat pe drumul spre cimitir cu un sicriu deschis in el c-un copil, de o parte si de cealalta alti copii costumati in ingeri alcatuiau garda acelui sicriu.
António Lobo Antunes s-a nascut in 1942 la Benfica, acum un cartier al Lisabonei. Este de formatie medic psihiatru, urmand traditia familiei, dar din 1985 s-a dedicat exclusiv scrisului. Debuteaza in 1979 cu romanul Memória de Elefante. Urmeaza o serie de romane care il consacra drept cel mai important autor contemporan portughez, printre care: Intoarcerea caravelelor (As Naus, 1988; Humanitas, 2003), Ordinea naturala a lucrurilor (A Ordem Natural das Coisas, 1992; Humanitas Fiction, 2008), A Morte de Carlos Gardel (1994), Manualul inchizitorilor (O Manual dos Inquisidores, 1996; Humanitas, 2005), Cuvant catre crocodili (Exortaçao aos Crocodilos, 1999; Humanitas, 2004), Buna seara lucrurilor de pe aici (Boa Tarde às Coisas Aqui em Baixo, 2003; Humanitas, 2006), Arhipelagul insomniei (O Arquipélago da Insónia, 2008; Humanitas Fiction, 2011), Pe raurile ce duc… (Sôbolos Rios Que Vao, 2010; Humanitas Fiction, 2018). Opera lui António Lobo Antunes a fost recompensata cu prestigioase premii si distinctii literare internationale, cartile lui fiind traduse in peste 30 de limbi.
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii