Palmares –
Palme D'Or – "Le Pianiste" de Roman Polanski (Polonia/Franta)
Marele premiu – "L'homme sans passé" de Aki Kaurismäki (Finlanda)
Premiul de interpretare feminina: Kati Outinen – "L'homme sans passé"
Premiul de interpretare masculina: Olivier Gourmet – "Le fils" de Luc si Jean-Pierre Dardenne (Belgia)
Premiul pentru regie: Im Kwon-Taek – "Ivre de femmes et de peinture" (Coreea de Sud) si Paul Thomas Anderson – "Punch-Drunk Love" (SUA)
Premiul pentru scenariu: Paul Laverty – "Sweet Sixteen" de Ken Loach (Anglia)
Premiul special al juriului: "Intervention divine" de Elia Suleiman (Palestina)
Premiul "A 55-a Aniversare": "Bowling for Columbine" de Michael Moore (SUA)
Caméra d'Or: "Bord de Mer" de Julie Lopes-Curval (Franta)
Mentiune speciala: "Japon" de Carlos Reygadas (Mexic)(Informatii despre Festival, in numarul viitor)
Barbie a ramas orfana
Chiar daca papusa Barbie nu este o vedeta de cinema în carne si oase, chiar daca nu a jucat în filme ca o actrita, tot are statut de star international cu milioane si milioane de fani. Ca admiratorii ei sunt mai mult copii se stie, dar la fel de adevarat este ca nu putine sunt si actritele care ar da (sau au dat) orice pentru a arata ca Barbie.
Cannes 2002
Palmares –
Palme D'Or – "Le Pianiste" de Roman Polanski (Polonia/Franta)
Marele premiu – "L'homme sans passé" de Aki Kaurismäki (Finlanda)
Premiul de interpretare feminina: Kati Outinen – "L'homme sans passé"
Premiul de interpretare masculina: Olivier Gourmet – "Le fils" de Luc si Jean-Pierre Dardenne (Belgia)
Premiul pentru regie: Im Kwon-Taek – "Ivre de femmes et de peinture" (Coreea de Sud) si Paul Thomas Anderson – "Punch-Drunk Love" (SUA)
Premiul pentru scenariu: Paul Laverty – "Sweet Sixteen" de Ken Loach (Anglia)
Premiul special al juriului: "Intervention divine" de Elia Suleiman (Palestina)
Premiul "A 55-a Aniversare": "Bowling for Columbine" de Michael Moore (SUA)
Caméra d'Or: "Bord de Mer" de Julie Lopes-Curval (Franta)
Mentiune speciala: "Japon" de Carlos Reygadas (Mexic)(Informatii despre Festival, in numarul viitor)
Barbie a ramas orfana
Chiar daca papusa Barbie nu este o vedeta de cinema în carne si oase, chiar daca nu a jucat în filme ca o actrita, tot are statut de star international cu milioane si milioane de fani. Ca admiratorii ei sunt mai mult copii se stie, dar la fel de adevarat este ca nu putine sunt si actritele care ar da (sau au dat) orice pentru a arata ca Barbie. E suficient sa ne amintim de Pamela Anderson…
Desi Barbie nu mai e acum la vârsta tineretii, ea ramâne tot un "copil" rasfatat de milioanele de fetite în rol de mamici, care o îngrijesc, o hranesc, o plimba, îi schimba hainutele si îi tot cumpara accesorii pentru a fi în pas cu moda… Doar adevarata mama a papusii Barbie, Ruth Handler – creatoarea ei, a parasit-o; a decedat la sfârsitul lunii aprilie, la vârsta de 85 de ani.
Ruth Handler este co-fondatoarea celei mai mari fabrici de jucarii din lume, Mattel. În 1959 ea revolutiona industria de jucarii creând papusa Barbie (botezata dupa numele fiicei ei), cu totul altfel decât clasicele papusi de pâna atunci. Barbie era departe de bebelusul de altadata, ea avea bust provocator, talie de viespe, picioare interminabile si efilate, parul lung, exact ca o domnisoara… Initial a fost privita ca o ciudatenie, dar repede-repede a facut furori.
Potrivit publicatiei "Los Angeles Time", de-a lungul anilor s-au vândut în peste 150 de tari din întreaga lume peste 1 miliard de papusi, Barbie devenind jucaria cea mai vânduta de pe planeta si totodata un simbol cultural, adesea criticata însa de reprezentantele miscarii feministe, care-i reprosau tinerei cu parul blond ca alimenteaza doar aspiratia catre un anumit gen de frumusete fizica si nimic mai mult. Asa se face ca firma producatoare – Mattel – foarte receptiva la criticile de orice fel la adresa "odorului" lor au creat în ultimii ani si o Barbie-medic, alta astronaut sau politist, ba chiar si o candidata la presedintia Statelor Unite. Adica tinere instruite, care îsi fac o cariera si lupta pentru ea… Dupa cum marturisea "mama" ei într-o carte autobiografica aparuta în 1994, Ruth Handler a vazut de la bun început în Barbie nu doar o papusa, nu doar o jucarie, ci un simbol al manierei de a cuceri puterea: "Pentru mine Barbie a reprezentat dintotdeauna femeia care are posibilitatea de a alege".
Nascuta cu numele Ruth Mosko, Ruth Handler a fost cel mai mic copil dintr-o familie de polonezi cu zece copii, emigranti în Statele Unite. Împreuna cu sotul ei si designerul Harold Mattson, ea a creat în 1945 firma Mattel, un nume compus din "Matt" (de la Mattson) si "El" (de la Elliot). Societatea, care fabrica initial casute pentru papusi si alte mici articole-jucarii, îsi desfasura activitatea într-un garaj, dar foarte rapid dupa nasterea lui Barbie s-a extins, construindu-si un renume de nivel mondial.
"Femeia fatala" a lui Brian De Palma
Celebrul regizor Brian De Palma, realizatorul nu mai putin faimoaselor productii "Scarface", "Incoruptibilii" sau "Misiune imposibila", vine acum pe ecrane cu… "Femeia fatala", un thriller al carui personaj central este Laura, o "creatura" plina de farmec, hotarâta si capabila sa-si foloseasca puterea de seductie pentru a manipula si zapaci barbatii, astfel încât ea sa-si atinga scopurile.
Pentru a da nastere acestui personaj, regizorul american a gasit potrivit sa aleaga nu o actrita de profesie, ci un top model, manechinul Rebecca Romijn-Stamos, o tânara a carei aparitie fizica etalata fara complexe (si haine) taie respiratia spectatorului înca de la începutul filmului; totodata ea este foarte talentata în metamorfozarea stilului si identitatii, cameleonica asadar, dar fara exceptie sub semnul maleficului. Totul porneste de la un hold-up spectaculos în timpul unui Festival de la Cannes, mai exact în toaleta palatului în care se desfasoara fastuoasa ceremonie. Profitând de o scena… torida, Laura o "despovareaza" progresiv pe o tânara actrita (Rie Rasmussen) de o bijuterie cu forma de sarpe, estimata ca valoare în jurul sumei de 10 milioane de dolari. O bijuterie… ce nu putea fi împartita, asa ca Laura cea lipsita de scrupule dispare cu comoara, parasindu-si complicii. Sapte ani mai târziu, Laura revine la Paris, desigur sub o alta identitate, ca sotie a ambasadorului american (Peter Coyote) în Franta. Pare o femeie normala, cu un singur capriciu: sa nu fie fotografiata. Un ex-paparazzi, devenit între timp artist, e vorba de Antonio Banderas, încearca sa-i întinda o capcana. Intrigat de personalitatea femeii, el o urmeaza ca o umbra si vede ca în Place de la Pigalle sotia ambasadorului îsi cumpara un revolver… Nu-i o surpriza pentru nimeni ca se îndragosteste de ea, dar, ca în povesti, el este primul care cade în propria-i capcana. Treptat, se închide în el, într-un soi de cosmar în care realitatea nu mai reuseste întotdeauna sa aiba un sens concret, uneori amestecându-se cu fantezia. Singurul dusman definit în toata afacerea asta confuza este unul dintre fostii complici ai Laurei, decis sa-si asume orice risc numai sa recupereze obiectul furat.
Sub conducerea unei mâini sigure de maestru, evident ca imaginile sunt lucrate pâna la cel mai mic detaliu, cu finete, dar cu grija ca spectatorul, dincolo de povestea de iubire în sine, sa nu reuseasca sa anticipeze nimic din poveste. Ca element regizoral propriu, Brian De Palma foloseste de mai multe ori aceleasi scene în scenarii diferite, facând astfel apel la memoria vizuala a spectatorului. Tehnica iluminarii, a folosirii luminii în general, pare a fi inspirata din filmele de demult, alb-negru, a thriller-elor hollywoodiene din anii 40-50. Iar figura femeii fatale, a Rebeccai Romijn-Stamos, evoca personajele feminine din filmele lui Hitchcock. Exista o secventa care, desi pare a fi parte din reteta actuala a filmelor americane – e vorba de un strip-tease – are întelesuri subtile în cadrul întregii povesti.
Comentarii