Scriitorul Dinu Sararu va implini, pe 30 ianuarie, 90 de ani. Scriu acum aceste rânduri, ca un fel de La multi ani! anticipat. Pe Dinu Sararu l-am citit dupa terminarea Facultatii, romanul Niste tarani, dar i-am urmarit si cealalta latura a sufletului sau creativ, aceea de om de teatru, director de teatru, cu montari monumentale. Apoi, ultima oara am avut bucuria sa-l intâlnesc la Slatioara, un sat din apropiere de Horezu, unde organiza de câtiva ani un Festival International de film Eco-Etno-Folk. Era toamna, si timp de 6 zile, intre 2 si 7 septembrie, am fost in juriul Festivalului, aflat atunci la a X-a editie, organizata, ca in fiecare an, de Fundatia Nationala pentru Civilizatie Rurala „Niste Tarani” la Casa de Cultura Taraneasca. Mi s-a parut extrem de interesant, mai ales ca am intâlnit si oameni talentati si devotati artei.
Dar bucuria cea mai mare mi-a fost prilejuita de vizita pe care i-am facut-o unui mare scriitor, Dinu Sararu, deh, ma consideram si eu scriitor. Au fost ore de comuniune sufleteasca si comunicare dezinhibata, pe care mi le amintesc cu duiosie si acum.
Dinu Sararu, o casnicie de 63 de ani, o opera vasta, un suflet impacat: a stiut sa treaca peste cele mai mari bucurii si peste cele mai mari dezamagiri. Despre o parte din ele, Dinu Sararu vorbeste intr-un frumos interviu, realizat anul trecut de revista QMagazine, din care am extras câteva fraze. „Ultimul taran din Slatioara”, care a militat toata viata pentru a ne salva radacinile, a le cultiva si a le racorda la exigentele civilizatiei contemporane, observa azi cu amaraciune: „La Slatioara, ca in mai toate satele românesti, numai cerul si stelele au ramas taranesti. Universul rural a fost rascolit si bulversat de influenta nefericita a implementarii capitalismului de Codrul Vlasiei, incât, nu intâmplator, acest sat trimite la literatura lui Marques. Taranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit si pe care i-am venerat, pe care i-am povestit in romanele mele, nu mai sunt”. Si satul unde s-a nascut, pe care l-a descris in romanele sale, care l-a inspirat toata viata, unde e?
„Satul românesc este astazi pustiit spiritual, dupa parerea mea: usile si ferestrele caminelor culturale sunt majoritar inchise; in bibliotecile din satele românesti nu a mai intrat de ani de zile nicio carte noua, iar racordarea la civilizatie a satului românesc se reduce doar la cultivarea televiziunii comerciale, facile si deznationalizatoare”.
Cu artistii, e cumva altfel. Privilegiile nu se transmit, se dobândesc. Dar si aici lucrurile nu sunt foarte clare, din cauza legii inexorabile care arata mereu la fel. Te dezvolti invatând de la maestri, devii artist tu insuti, ai momentul de glorie si de mare creativitate câteva decenii, devii celebru prin intermediul media si apoi incet-incet te stingi, ca o stea indepartata. Dispare aura de celebritate, esti uitat pentru totdeauna. Iar dupa moarte nu mai intereseaza pe nimeni, un scurt necrolog rece, câteva stiri razlete, amintirea pentru ultima oara a unor elemente biografice si a realizarilor artistice, apoi total blackout, cum spun englezii, o noapte adânca. De aceea, ce fac eu aici este o vânare de vânt, dar simt ca Dinu Sararu merita chiar si acest lucru marunt. Pâna la urma, nimeni nu poate ignora vreodata, chiar daca o poate nega, contributia pe care a avut-o de-a lungul timpului in evolutia si dezvoltarea teatrului românesc intr-o perioada in care parea ca nimic nu se dezvolta. Si atunci, totusi, s-a dezvoltat.
Azi suntem insa in acelasi punct si nimic nu se dezvolta. Artistic, vorbind. Si e si mai teribil, pentru ca pe nimeni nici nu mai intereseaza asta. (Continuare in numarul viitor)
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii