Ar fi împlinit saptamâna aceasta 83 de ani, daca destinul nu l-ar fi rapit într-o dupa-amiaza ploioasa de octombrie, acum mai bine de trei decenii. Cu siguranta, daca ar mai fi trait François Truffaut ar fi realizat înca multe capodopere pe celuloid, nascocite de geniul lui creator. Din pacate, a plecat prea devreme într-o lume mai buna unde – cine poate stii? – poate ne asteapta, cu surâsul sau zeflemitor si cu alte creatii, la fel de surprinzatoare si de fascinante.
Sapte ani de acasa si alti sapte de… cinema
Truffaut a evoluat rapid de la baiatul care chiulea de la scoala pentru a merge la cinematograf la criticul rau de gura de la Cahiers du Cinema, spre a deveni, la doar 27 de ani, liderul de necontestat al „noului val” din cinematografia franceza, val care a maturat tot ce se stia si se credea de la Lumiere încoace despre cum trebuie facut un film.
Cariera lui a fost ca un foc de artificii – zgomotoasa, flamboaianta, dar efemera, mai ales în contrast cu a prietenului si colegului sau, Jean-Luc Godard, aflat înca în activitate. Dar, în sfertul de veac în care a impresionat lumea cu creatiile lui, Truffaut a realizat enorm de mult pentru a saptea arta, oscilând între autobiografie (seria filmelor cu Antoine Doinel), thriller-uri, policier-uri sau comedii amare. Marele prieten si în acelasi timp marele rival al lui Truffaut, Jean-Luc Godard spunea cândva „Singurul mod de a critica un film e de a face un alt film”.
Ceea ce Truffaut a si facut: dupa ce, din pricina comentariilor sale negative la adresa majoritatii peliculelor si regizorilor (care ajunsesera sa-l numeasca „groparul cinema-ului francez”) a fost singurul critic de film neinvitat la Festivalul de la Cannes, în 1958, îsi va lua o stralucita revansa un an mai târziu.
„Cele 400 de lovituri”, o lovitura data criticilor
Debutul sau ca regizor a fost o drama inspirata din propria drama a copilariei lui: fiu nelegitim, care nu si-a cunoscut niciodata tatal, Truffaut si-a transpus frustrarile si nazuintele în „Cele 400 de lovituri” – povestea lui Antoine Doinel, un adolescent de 14 ani neînteles, certat cu scoala, familia si societatea, un fel de raspuns galic la generatia „tinerilor furiosi”, ce se impunea în lumea anglo-saxona prin productii ca „Priveste înapoi cu mânie” sau „Rebel fara cauza”.
Filmul i-a socat pe critici, iar juriul de la Cannes, trecând peste toate rautatile lui Truffaut, a recunoscut în el opera unui geniu. Ridicat în slavi, adulat si devenit peste noapte o celebritate (”Cele 400 de lovituri” a fost cel mai vizionat film al anului, în Franta), Truffaut nu a fost prea impresionat, pentru ca el nu facuse si nici n-a facut vreodata filme pentru altii, nici macar pentru spectatori. Le facuse pentru el, ca un fel de catharsis prin care dorea sa se elibereze de traumele unei copilarii nefericite. Spre a dovedi însa ca poate face si altceva, în 1960 Truffaut regizeaza „Trageti în pianist”, un policier cu accente de comedie care s-a bucurat de prezenta, în rolul principal, a lui Charles Aznavour.
Debusolati de schimbarea brusca de partitura, criticii au fost total dezarmati când, doi ani mai târziu, apare „Jules si Jim”, povestea clasicului „menage a trois”, transpusa însa de Truffaut în gama proprie, ca o idila lirica în care straluceste o tânara actrita ce va deveni curând legendara în Franta: Jeanne Moreau.
Un pariu pierdut
În 1968, regizorul reia povestea lui Doinel cu „Saruturi furate”, poate cel mai frumos film al seriei, apoi cu alte doua episoade, „Patul si tabla” si „Dragoste pe fuga”. Una dintre cele mai controversate creatii ale lui Truffaut e „Copilul salbatic”, din 1970, povestea adevarata a unui copil numit Victor din Aveyron, care, la începutul secolului XVIII apare brusc într-un sat din Franta, dupa ce-si petrecuse, aparent, primii ani ai vietii în salbaticie.
Rezultatul e o drama memorabila, aproape un documentar, total diferit de tot ce facuse Truffaut pâna atunci. Dar cea mai importanta creatie a lui Truffaut ramâne „Noaptea americana”, din 1972, considerata astazi „cel mai bun film despre realizarea de filme facut vreodata” si laureat cu Oscar pentru „cel mai bun film strain”. A fost creatia care a deschis drumul spre glorie al frumoasei si cvasinecunoscutei pe atunci Jacqueline Bisset.
Se parea ca Truffaut e un fel de Midas modern, care transforma în aur orice pelicula de celuloid pe care o atingea, dar „Camera verde”, din 1978 va fi pentru el primul esec al carierei si un mare dezastru financiar. Adaptare a nuvelei lui Henry James, „Altarul mortilor”, ea marcheaza debutul preocuparii tot mai intense a lui Truffaut fata de problematica mortii. Venind din partea unui ateu declarat, filmul reprezinta o surpriza, prin felul cum trateaza moartea, suferinta si tristetea pricinuita de pierderea celor dragi. Faptul ca Truffaut a decis sa joace el rolul principal în aceasta drama a fost parca o anticipare a propriei drame: în iulie 1983, pe când se afla la casa de vacanta a cântaretei France Gall, Truffaut lesina si este diagnosticat, dupa câteva zile, cu tumora cerebrala.
Nu mai apuca sa participe la premiera filmului „Amadeus”, al regizorului Milos Forman, întrucât moare, pe 21 octombrie 1984, la doar 52 de ani, fara sa-si poata tina promisiunea pe care si-o facuse atunci când era copil si chiulea de la scoala spre a se ascunde în cinematografe, printre scaune, spre a vedea cât mai multe filme: sa faca 30 de filme si apoi sa se retraga, pâna la sfârsitul zilelor, ca sa scrie carti despre cum se fac filmele…
GABRIEL TUDOR
Comentarii