Daca dupa atatea productii „made in Hollywood”, cu scenarii fanteziste, actiune, adrenalina sau hohote de ras, va era dor de un film emotionant, in stilul cu care ne-a obisnuit mult mai putin mercantila cinematografie europeana, avem ceea ce va trebuie. Nu trebuie decat sa iesiti din casa in acest week-end si sa va indreptati pasii spre cinematografele unde ruleaza pelicula italiana „Fratele meu e singur la parinti”. De la La vita e bella, a lui Benigni nu veti mai fi fost la fel de impresionati…
Rautaciosul adolescent
Nu-l cheama nici Fellini, nici de Sica, nici macar Michelangelo Antonioni, dar se dovedeste deja un demn urmas al acestora. Daniele Luchetti, caci despre el este vorba, regizorul filmului mentionat, ofera o surpriza extrem de placuta cinefililor iar influentele neorealismului sunt vizibile. Panorama a Italiei anilor ’60-’70, vazuta prin prisma unei familii modeste, mai ales prin cea a doi frati, Accio (Elio Germano) si Manrico (Ricardo Scamarcio), pelicula, inspirata de romanul lui Antonio Pennachi, a fost extrem de bine primita de critici si de spectatori.
Desi abordeaza, inevitabil, si teme politice, Luchetti reuseste sa le domine, suprapunandu-le o superba poveste de dragoste, scrisa cu nostalgie si umor. Accio Benassi este oaia neagra a familiei sale. Adolescent rebel, cu simpatii fasciste el reprezinta un veritabil „copil-problema”. Inscris la un seminar, nu ramane aici multa vreme, ci este retras din cauza necazurilor pe care le provoaca tuturor. Bataus, certat cu scoala, vesnic pus pe harta, este opusul fratelui sau mai mare, Manrico, un tanar chipes, carismatic si iubit de toti si mai ales de incantatoarea Francesca (Diane Fleri).
Dar toate aceste calitati nu-l fac, in opinia regimului, mai putin periculos. Caci Manrico este un inversunat comunist. Lucrurile se precipita atunci cand recalcitrantul Accio se indragosteste cu patima, asa cum numai adolescentii o pot face, de iubita fratelui sau. Desigur, intre cei doi se va declansa o rivalitate, izvorata mai ales din invidia lui Accio pe vesnic laudatul sau frate; ca atare, adolescentul rebel face tot posibilul sa iasa in evidenta si sa se vorbeasca despre el: merge in pelerinaj la mormantul lui Mussolini, se inhaiteaza cu o banda de huligani care devasteaza magazine si se declara, cu patos, fascist, desi nu are nici cea mai mica implicare doctrinara.
Cei doi se bat intre ei cu frenezie si o anumita bucurie a infruntarii, asemenea unor pui de tigri care se pregatesc pentru infruntarile pe care viata li le va aduce. Comportamentul lui Accio incepe sa se schimbe atunci cand Manrico, agitator comunist intr-o fabrica locala, cade victima politiei si hoardelor fasciste. Brusc, sentimentele fraterne devin puternice in sufletul sau si iubirea distruge zidul de invidie care-l separase pana atunci de fratele mai mare. O mentiune speciala pentru Angela Finocchiaro, mama celor doi, o mater familia absolut fascinanta, care confisca, practic, orice scena in care apare, dominandu-i pe cei din jurul sau.
Un bildungsroman pe celuloid
Desi cvasinecunoscuti in lumea buna a cinematografiei mondiale, tinerii protagonisti se achita cu brio de misiunea incredintata de regizor si fac roluri exceptionale. Naturalismul interpretarii lor trebuie remarcat, cu o nota in plus pentru Elio Germano, care joaca absolut senzational rolul adolescentului bantuit de complexe si contradictii, nestiind cum sa faca fata asaltului lumii exterioare. Cand fascist, cand comunist, cand ascet, cand populist, cand moralist, Accio se lupta cu sine insusi cu un zel aproape religios, facand totul spre a le dovedi celorlalti ca nu mai este un copil.
Ca Robert de Niro in Taxi Driver sau Taurul furios, Germano pare sa joace la intensitate maxima propriul rol – actorul are doar 26 de ani – si te astepti din clipa in clipa ca el sa explodeze, intr-o tirada zgomotoasa. De altfel, criticii au fost unanimi in a-l considera pe talentatul actor „sufletul complex” al filmului lui Luchetti. Drama de familie cu accente comice, pelicula regizata de Luchetti este mai ales o parabola superb istorisita despre pericolele credintei false in ideologie, indiferent de care parte a baricadei s-ar situa aceasta. Primejdia idolatriei este o sabie a lui Damocles sub a carei amenintare eroii, puri si visatori ca orice tineri, se afla permanent. Un bildungsroman pe celuloid, povestea formarii ca barbat a lui Accio va va atrage cu siguranta si va va lasa probabil un gust amar dar si invataminte de neuitat…
GABRIEL TUDOR
Comentarii