Jack Nicholson = Domnul Schmidt

          Cu cea de-a 12-a nominalizare la premiile Oscar de anul acesta, Jack Nicholson este detinatorul a trei Oscaruri. La vârsta pe care o are în prezent, de 65 de ani, n-a mai fost nevoie de nici un artificiu pentru a intra în pielea Domnului Schmidt (66 de ani), personajul interpretat în filmul cu acelasi nume, semnat de regizorul Alexander Payne.

          Cu cea de-a 12-a nominalizare la premiile Oscar de anul acesta, Jack Nicholson este detinatorul a trei Oscaruri. La vârsta pe care o are în prezent, de 65 de ani, n-a mai fost nevoie de nici un artificiu pentru a intra în pielea Domnului Schmidt (66 de ani), personajul interpretat în filmul cu acelasi nume, semnat de regizorul Alexander Payne.
          
          
          Între rutina si singuratate
          
          Cu obisnuitu-i stil patetic, pe muchie de cutit între cinism si vulnerabilitate, „monstrul” Nicholson intra firesc în atmosfera comediei dulci-amare a lui Payne, în care emotia si umorul se împletesc. În centru este Warren Schmidt, functionar marunt la o societate de asigurari, ajuns la vârsta pensionarii, ba chiar la momentul când trebuie sa se retraga si sa cedeze locul de munca unui succesor. Este un om al rutinei cotidiene, reprezentant al clasei de mijloc americane, a carui viata se scurge în clisee: în fiecare dimineata se trezeste exact la aceeasi ora, în fiecare zi se uita la televizor, dezleaga cuvinte încrucisate, îngrijeste masina… si tot asa ca un robot. Îsi traieste rutina si singuratatea din suflet alaturi de femeia care îi devenise sotie în urma cu peste 40 de ani si care îl plictisea la rândul ei cu maniile si stereotipiile de zi cu zi. Coplesit de solitudine, de mediocritatea si vidul din existenta lui, Domnul Schmidt îsi doreste sfârsitul, dar nu înainte de a-si reîntâlni fiica, aflata în prag de maritis cu un barbat complet insignifiant. Îsi face bagajele si traverseaza Nebraska, pentru câteva clipe alaturi de ea. De-a lungul calatoriei, pe drumuri uitate de tara, Warren întâlneste tot felul de oameni si retraieste tot felul de momente din trecut (îsi viziteaza „casa natala” – adica locurile unde s-a nascut si a crescut – facultatea etc.), dar nostalgiile declansate de aceste rememorari îl fac si mai mult sa resimta inutilitatea existentei sale. Cum era poate de asteptat, fiica sa nu ardea de dorinta de a-si reîntâlni tatal, nu e deloc emotionata de gestul lui si îi da repede de înteles ca nu are nevoie de el. Nici macar ea! Cade în el însusi si mai împovarat de… cenusiul din familia lui. Si nu mai spera la nimic.
          
          Salvarea vine de departe
          
          Dar, pe neasteptate, viata sa capata un sens atunci când primeste o scrisoare de la o asociatie caritabila. Pentru 73 de centi pe zi, i se propune sa faca un gest nobil: sa pastoreasca un copil orfan, tanzanianul Ndugu, în vârsta de sase ani. Schmidt, care nu are cui sa se confeseze, începe sa-i scrie baietelului scrisori lungi, corespondenta devenind pentru el un fel de terapie care îl face sa-si retraiasca trecutul, anii petrecuti în zadar, si sa se simta util. Cu sufletul pe masa, compune scrisori emotionante, pline de luciditate, care uneori vorbesc despre lucruri de o banalitate inegalabila, dar care exprima dezastrul din viata unui om deprimat, obosit, îmbatrânit înainte de vreme. Într-o oarecare masura, rolurile se inverseaza: micul Ndugu îl ajuta pe Schmidt mai mult decât îl ajuta acest adult pe copil. Cu o economie de mijloace de expresie caracteristice stilului sau interpretativ, Jack Nicholson joaca mai întâi un domn Schmidt rigid si impasibil, din ce în ce mai obosit si plictisit, lipsit de calitati, un fel de mort viu, cu ochii stinsi si umerii cazuti, care nu-si gaseste rost în lume. Dar, lucrurile se schimba întrucâtva atunci când mica fiinta intra în existenta lui. „Este rolul cel mai putin vanitos din întreaga mea cariera – declara actorul. Nu m-a interesat nici macar sa-mi maschez barbia dubla…”
          
          Repere
          Jack Nicholson a obtinut primul Oscar pentru cel mai bun actor cu rolul din Zbor deasupra unui cuib de cuci (1975, regizor Milos Forman), cel de-al doilea cu Vorbe de alint (1983, regizor James L. Brooks) iar cel de-al treilea cu Mai bine nu se poate (1997, regizor James L. Brooks).
          Rolul lui M. Schmidt este, ca de obicei, un regal actoricesc pentru Nicholson – de la prima secventa memorabila, când priveste pendula, imobil, cu ochii ficsi, pâna la cea din urma, când reuseste sa smulga o lacrima spectatorului.
          Regizorul înca putin cunoscut Alexander Payne, nascut în 1961 în Omaha, plaseaza actiunea filmelor sale în Nebraska, locul sau de origine. Domnul Schmidt este cea de-a treia creatie a sa. În multe roluri din acest film a folosit oameni obisnuiti, femei casnice, vânzatoare, agenti de asigurari, studenti. Dupa primul sau film Citizen Ruth (1996), regizorul s-a remarcat în 1999 cu Election, avându-i în distributie pe Reese Witherspoon si Matthew Broderick, film care i-a adus o nominalizare la Oscar pentru cel mai bun scenariu.
          Alexander Payne îsi abordeaza personajele cu severitate, uneori chiar cu dispret si cinism, dar de fiecare data le salveaza, le ridica prin ceva, aratând ca le iubeste desi le-a ridiculizat. De aici, melanjul original între tonul caustic, ironia si accentele de tandrete si omenie profunda.
          Filmul este o adaptare lejera a romanului cu acelasi nume, semnat de Louis Begley. Initial, Alexander Payne si scenaristul Jim Taylor au avut intentia sa adapteze întocmai romanul, dar pe parcursul turnarii, cei doi au inclus în poveste elemente provenite dintr-un script mai vechi al lui Payne, intitulat The Coward, care trata aceeasi tema. Producatorul filmului, Michael Besman, îsi aminteste ziua în care rezultatul acestei sinteze a ajuns la el: „Când Alexander ne-a aratat schimbarile, am ramas muti. Îsi însusise povestea, o facuse sa fie creatia lui”.
          
          Actorii sub semnul sobrietatii
          
          Dupa cum era de asteptat, Chicago a fost marele învingator în competitia pentru Oscarurile de anul acesta. Filmul lui Rob Marshall este prima comedie muzicala dupa 34 de ani careia i s-a acordat trofeul pentru cel mai bun film si alte cinci statuete de aur: pentru cel mai bun rol secundar feminin (Catherine Zeta-Jones), pentru montaj, sunet, costume si decor. Imediat dupa Chicago, pe lista premiantilor s-a situat Pianistul, filmul lui Roman Polanski, încununat cu trei Oscaruri de mare valoare: pentru cel mai bun regizor, pentru cel mai bun actor într-un rol principal (Adrien Brody) si pentru cea mai buna adaptare cinematografica a unei opere literare. Tânarul Adrien Brody a fost una dintre surprizele serii, deoarece marii favoriti erau Jack Nicholson (Domnul Schmidt ) si Daniel Day-Lewis (Bandele din New York). Din nefericire pentru el, regizorul Roman Polanski nu s-a putut bucura în direct” de succesul repurtat cu creatia sa, deoarece nu a fost prezent la ceremonia de înmânare a premiilor, interdictia de a pasi pe tarâm american, pentru o acuzatie de acum 30 de ani (viol), urmarindu-l si în prezent. La capitolul cel mai bun rol principal feminin, totul s-a întâmplat dupa cum era de asteptat: figura urâtita de nasul fals purtat în rolul Virginiei Woolf (Orele) i-a purtat noroc actritei Nicole Kidman care s-a ales cu statueta mult râvnita la aceasta categorie. Încântat de succesul repurtat cu Vorbeste cu ea, regizorul spaniol Pedro Almodovar a avut onoarea sa strânga la piept Oscarul pentru cel mai bun scenariu original. Trofeul pentru cel mai bun actor în rol secundar i-a revenit lui Chris Cooper din Adaptarea.
          Stapânul Inelelor: Cele doua turnuri, nominalizat la categoria cel mai bun film, nu a plecat cu mâna goala, pentru ca i s-au acordat doua premii tehnice (montaj si efecte speciale). Spre surprinderea tuturor, 8 Mile, filmul de debut al lui Eminem, nu a trecut nici el neobservat, a câstigat trofeul pentru compozitii muzicale.
          Marele perdant al celei de-a 75-a ceremonii a premiilor Oscar poate fi considerat regizorul Martin Scorsese (Bandele din New York), intrat în competitie cu 10 nominalizari, dar nu si premiat.
          Unul dintre momentele care cu siguranta vor ramâne în memoria istoriei premiilor Oscar a fost marcat de aparitia pe scena a lui Michael Moore, onorat cu Oscarul pentru cel mai bun documentar (Bowling for Columbine), prilej de a-si exprima dezacordul fata de interventia militara a Statelor Unite în Irak. Cineastul american a atacat cu violenta decizia presedintelui american de a porni un razboi si a invitat pe scena nominalizatii la aceeasi sectiune – film documentar -, „în semn de solidaritate cu mine – dupa cum a spus -, pentru ca noi iubim non-fictiunea, desi traim într-un timp al fictiunii. Traim într-o epoca în care avem un om care ne trimite la razboi pentru motive fictive… Suntem împotriva acestui razboi, Domnule Bush. Sa va fie rusine, Domnule Bush, sa va fie rusine!” a adaugat regizorul sub un ropot de aplauze si fluieraturi, care au umplut Kodak Theatre din Los Angeles.