„Lumea asta-i cum o vezi,/ Cealalta cum o crezi.”, zice o tulburatoare cugetare romaneasca in versuri populare, (ras)talmacita ca slogan al celebrului serial „Dosarele X”: „Adevarul se afla dincolo de noi.” Fara sa se mai complice cu maxime si aforisme, realizatorii seriei despre piratii din Caraibe cei condusi spre aventura de naucul Jack Sparrow s-au initiat cu sarg in tainele bucatariei hollywoodiene, reusind sa prepare prajitura vietii lor, daca ne este ingaduit sa ne exprimam astfel. Totusi, nu foarte multi sunt cei care au observat ca, dincolo de ingredientele cinematografice, osatura filmelor respective contine o serie de realitati intrate in legenda, cu o mare greutate stiintifica. Ca sa ri(t)mam putin ideea, am zice „drojdie pusa-n aluat e spectacol garantat”! Creste senzationalul, cresc si incasarile…
Acesti pirati chinezi si joncile lor zburatoare
Suplul Jack pare un mic copil pe langa ferocele Sao Feng, piratul chinez plin de cicatrice, care nu pare a avea altceva uman, decat structura anatomica. O gaselnita cinematografica? Nicidecum! Inca din Antichitate, sud-estul Chinei a constituit un adevarat paradis al piratilor. De prin veacul al X-lea, dezvoltarea puternica a comertului in zona a insemnat o adevarata mana cereasca pentru acestia, iar sosirea europenilor i-a transformat in nababi. Nu trebuia decat sa atace convoaiele comerciale doldora de marfuri scumpe.
Iar metodele de „lucru” erau similare cu cele din film: abordaje, tunuri, sabii, pusti si multi-multi morti. Sau, in cazuri ceva mai rare, ostatici. Specific pentru piratii chinezi era ca traiau in familie pe mare, adica femeile si copiii lucrau si ei parte la sangeroasele escapade, aflandu-se pe rapidele si extrem de temutele jonci echipate cu pana la 15 tunuri fiecare, care nu reprezentau doar terorizante vehicule de lupta, ci si domiciliul flotant al acestor briganzi.
Iar elementul cel mai „picant” il reprezinta faptul ca in perioada 1807-1810 vaduva Ching a condus cu mana de fier cea mai mare confederatie a piratilor din Marea Chinei, care numara peste 50.000 de membri, organizati in sase escadre de cate 10 pana la 40 de jonci! Pana intr-o zi, cand doamna pirat a incheiat un pact cu insusi imparatul. Ea fiind amnistiata, insa continuand sa… activeze. Evident, in fruntea unei retele de contrabanda.
Corabia mortilor vii
Printre cele mai spectaculoase ingrediente ale „Piratilor din Caraibe” se numara halucinanta corabie-fantoma plina de cadavre si de mutanti, care mai de care mai infioratori (2). O imaginatie debordanta, o arta a machiajului ireprosabila fac din aceasta o reala vedeta (cinematografica), dar cum nimic nu e nou sub soare trebuie spus ca ea are un vechi model livresc: „Olandezul zburator”. Si inchipuiti-va ca ace(a)sta chiar a existat. La inceputul secolului al XVII-lea, capitanul Van der Decken si echipajul sau au plecat din Indii spre Tarile de Jos.
O furtuna cumplita in apropierea Capului Bunei-Sperante a adus insa panica pe vas si, cum rugaciunile trimise catre ceruri nu dadeau rezultat, intr-un acces de nebunie, capitanul l-a invocat pe Satan. Care le-a dat o mana de ajutor, in stilul lui binecunoscut. De atunci, „Olandezul zburator” ar bantui marile cu mortii sai vii la bord, chiar si suveranul britanic George V aflandu-se printre cei ce ar fi intalnit infernala corabie, in 1881. Poate ca e o simpla legenda, dar pentru film spectacolul e garantat.
Din tainele marilor
Un aspirator acvatic monstruos inghite toate navele si echipajele (3). In film, e o imagine apocaliptica, dar asa ceva exista si in realitate. La o scara mult redusa, se-ntelege. O legenda a vikingilor se refera la felul in care doi uriasi amesteca apa marii cu sare, la vest de Norvegia. In secolul al XVII-lea, cercetatorul german Athanasius Kircher a luat in serios ideea si a ajuns la concluzia socanta ca marile Terrei ar fi legate intre ele prin tunele si sifoane, un uluitor complex de vase comunicante ce da nastere unor fenomene rarisime, intre care turbioanele din zona insulelor norvegiene Lofoten bat orice record: un vartej oceanic cu diametrul de 60 de kilometri. Abia in 1990 cercetatorii norvegieni au confirmat aparitia fenomenului. La o scara mai mica, de 6 km, ceea ce totusi inseamna enorm, fie si numai daca ne gandim la numeroasele ambarcatiuni care si-au gasit sfarsitul aici.
Sparrow contra Kraken
Doua personaje de rezistenta ale „Piratilor din Caraibe”, daca nesatioasa fiara cu tentacule a adancurilor poate fi considerata personaj (4). Am spune mai degraba ca e un fel de experiment iesit de prin laboratoarele armatei, neizbutit suta la suta. Desi (sau tocmai pentru ca) are un „model” real. El ar fi ciudatul calmar urias, din ce in ce mai frecvent intalnit in ultimele decenii.
Ar fi vorba despre calmarii giganti, despre existenta carora exista insa marturii vechi de sute de ani. Recordmenul a fost depistat in 1878, in estul Canadei, si avea incredibila lungime de 17 metri. Ma rog, mult sub infioratorul Kraken, cu talia unui imobil de circa 20 de etaje… In fine, sa nu-l uitam pe simpaticul Jack Sparrow, un fel de „pirat atipic”, parca mereu turmentat, dar de o istetime incredibila, cum numai retetele hollywoodiene stiu sa prepare. Cine sa fie deci in realitate vrabia (sparrow inseamna in engleza „vrabie”)?
Nimeni altul, decat faimosul Barba-Neagra (nu „albastra”!) (5), englezul Edward Teach, angajat in slujba reginei Anna drept corsar, inainte sa devina spaima navigatorilor din zona Bahamas, incepand de prin 1716. Carcotasii sustin ca asemanarea se reduce la elementele fizice, intrucat Teach isi aprindea mese in par, de exemplu, pentru a-si inspaimanta inamicii (si reusea), pe cand Sparrow cel fictiv ar fi doar un mascarici. Ca sa vedem daca este sau nu asa, poate ca ar trebui sa asteptam seria urmatoare despre „Piratii din Caraibe”.
Pentru ca, asa cum ne-au obisnuit deja abilii producatori de la Hollywood, intotdeauna se pastreaza „in adormire” elemente pe baza carora sa se poata mesteri o continuare a unui film de mare succes. Un sfarsit e un inceput, cum zice un cantec romanesc…
Adrian Niculae POPESCU
Comentarii