In ultimii ani se vorbeste tot mai mult despre „noul val romanesc” in cinematografie. Pioneratul l-a facut Nae Caranfil, cu genialele sale productii Asfalt Tango si Filantropica. A urmat o pleiada de tineri talentati, de la Catalin Mitulescu la regretatul Cristian Nemescu si de la Corneliu Porumboiu, laureat la Cannes pentru debut, la Cristian Mungiu, cel care tot la Cannes a triumfat, obtinand Palm d’Or pentru al sau 4 luni, 3 saptamani si 2 zile. Ultimul dar cu siguranta nu cel din urma din aceasta grupare valoroasa este Florin Serban, cel ce a reusit sa castige, la editia de anul acesta a prestigiosului festival de film de la Berlin Ursul de Argint pentru debutul sau cu Eu cand vreau sa fluier, fluier, pelicula ce va rula si pe ecranele noastre.
O tema delicata
Multi vor stramba din nas imediat ce vor auzi ca subiectul acestui film este viata intr-un centru de detentie pentru minori din Romania. Ne-am saturat, vor spune ei, de aceleasi si aceleasi luari in colimator a aspectelor intunecate ale vietii de la noi, caci de la Sobolanii rosii la 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, si de la Balanta la Moartea domnului Lazarescu sau Francesca, regizorii autohtoni parca numai asta stiu sa faca: sa-si spele rufele murdare in vazul lumii, ba sa mai si consemneze pe pelicula aceasta activitate… Si totusi, lucrurile nu stau deloc asa. Cei ce critica filmul lui Serban pe motiv ca ar aduce in discutie o tema delicata, precum traiul dupa gratii, ar trebui mai intai sa vada pelicula semnata de Florin Serban si cu siguranta isi vor schimba opinia.
Cu mijloace putine dar folosind la maximum subtilitatile tehnice si dialogul taios, regizorul reuseste sa inchege o intriga bine argumentata. El nu se pierde in amanunte si nici nu vrea sa faca din creatia sa o pilda moralizatoare. Dovada ca dialogurile sunt scurte si putine, de parca protagonistii s-ar teme sa vorbeasca. Gesturile lor, privirile, spun insa mai mult decat o mie de cuvinte si tocmai aici consta poate talentul tanarului regizor – de a releva, prin intermediul camerei, ideile ce razbat dincolo de tacerea personajelor.
Zbuciumul unui Orfeu modern
Eroul filmului este Silviu, un tanar ajuns la varsta majoratului si care, din cauza unei infractiuni comise in adolescenta a fost inchis intr-un penitenciar pentru delincventii minori. El pare sa se fi obisnuit cu regimul de detentie si asteapta cu infrigurare eliberarea, hotarat sa nu mai ajunga niciodata dupa gratii. Dar, asemenea unui Orfeu modern, el este confruntat cu o situatie dificila, cu doar cateva zile inainte de eliberare, adica exact atunci cand nimic si nimeni nu-l vor mai putea impiedica sa iasa din infernul concentrationar: primeste o vizita de la fratele lui mai mic, Marius, care ii spune ca mama lor (interpretata convingator de „veterana” Clara Voda) s-a intors in tara si ar vrea sa-l ia cu ea in Italia, unde locuieste.
Ingrozit de posibilitatea ca mezinul sa ajunga pe drumuri, fiindca stie prea bine moralitatea mamei sale, Silviu se opune radical plecarii si, pentru a o impiedica, pune la cale un gest disperat – evadarea. In ecuatie intervine si o studenta, Ana (excelent jucata de Ada Condeescu), venita sa faca chestionare sociologice cu detinutii. Silviu se va indragosti de ea si va gasi calea de a fugi din inchisoare, prin intermediul tinerei. Finalul, realizat in acelasi ton alert ca si restul filmului, este memorabil, chiar daca nu va satisface toate gusturile…
Detinutii au jucat ca niste actori de prima clasa
Inspirat de piesa de teatru omonima scrisa de Andreea Valean, filmul aduce in prim-plan un actor de 20 de ani, George Pistereanu, ce se anunta a fi un reprezentant valoros al noii generatii de actori romani, alaturi de deja consacratii Dragos Bucur sau Vlad Ivanov. Angoasele eroului sunt perfect reflectate de Pistereanu. Pe de o parte, el este un tanar dur, pe care viata in inchisoare l-a calit, si astfel se explica violenta sa de salbaticiune ranita, din unele secvente. Pe de alta, el este un copil ce nu si-a trait pe deplin copilaria si care din cauza unei greseli ajunge sa intre in viata adulta in cel mai nefericit spatiu cu putinta – sistemul penitenciar.
Caci tanarul care pare in stare de orice nebunie spre a-si atinge scopul – evadarea – este de fapt un copil, in adancul sufletului, si acest lucru reiese cat se poate de clar din ingenua sa marturisire „mie cel mai mult si mai mult imi place sa mananc pizza”. Pe langa Clara Voda, care isi incarneaza perfect personajul – mama usuratica dornica sa porneasca in cautarea unui El Dorado, in tara tuturor posibilitatilor pentru romani, Italia – un rol bun face si Mihai Constantin, in rolul „zbirului” care vrea ca in penitenciarul lui sa nu existe alte opinii in afara celei personale. O nota aparte fac colegii de celula ai lui Silviu, detinuti adevarati, care s-au comportat insa cu naturaletea unor actori de prima clasa. Ovationat la Berlin, unde a fost primul film romanesc acceptat in competitie, in ultimul deceniu, filmul a primit nu doar Ursul de Argint, dar si premiul Alfred Bauer, purtand numele intemeietorului festivalului, inmanate de insusi presedintele juriului, reputatul regizor Werner Herzog.
Pentru francezi, strugurii au fost acri
Filmul a fost apreciat la justa valoare de majoritatea criticilor. Jay Weissberg, de pilda, de la Variety, nota ca „este o pelicula bine inchegata, de genul celor pe care spectatorii de la festivaluri le apreciaza. Hollywood Reporter observa, in aceeasi maniera, ca „juriul Berlinalei, prezidat de Werner Herzog, a acordat premiul special unui film foarte diferit de celelalte inscrise in competitie, film ce arunca o privire directa si necosmetizata asupra delincventei juvenile din Romania”. Iar cotidianul britanic The Guardian va spune, despre pelicula lui Serban, ca este „o bijuterie de debut in lungmetraj”. Nu de aceeasi parere au fost si jurnalistii de la Le Monde.
Carcotasii francezi s-au aratat dezamagiti, sustinand ca „Eu cand vreau sa fluier, fluier” ar fi putut fi pentru sistemul concentrationar romanesc ceea ce a fost „Moartea domnului Lazarescu” pentru cel medical. „Descrierea vietii cotidiene intr-o inchisoare lasa loc unei melodrame sociale in care intervin, inca o data, o mama nedemna si un frate mai mic, aflat in pericol. Brutalitatea filmului nu este suficienta pentru a reda forta acestei incercari, in legatura cu care ne intrebam cum de a ajuns in competitie.” Cum cineastii francezi nu au mai pus de mult mana pe un „Urs”, parca intelegem de unde vine „dezamagirea” asta…
GABRIEL TUDOR
Comentarii