Editura Humanitas Fiction a lansat recent romanul Serotonina semnat de scriitorul francez Michel Houellebecq (în traducerea lui Daniel Nicolescu). „Roman al unei rataciri fara speranta pe drumurile din nordul Frantei, al dezabuzarii si nostalgiei convulsive fata de iubiri ratate cu buna stiinta, dar si al privirii lucide si necrutatoare asupra lumii contemporane”, Serotonina este cu siguranta una dintre cele mai puternice, mai tandre si mai vitriolante carti scrise de laureatul din 2010 al Premiului Goncourt.
O mai spun o data: cum poate un roman atat de „tare” dupa toate aprecierile criticii sa poarte titlul unui medicament, antiliterar, insipid si anticomercial, este pentru mine un mister de nepatruns!
În fine, aflam ca Florent-Claude Labrouste, personajul principal al romanului a ajuns într-un punct critic al existentei si „îsi propune sa dispara de bunavoie, sa renunte la profesie, la viata sociala, la cunostinte. Îsi sterge urmele, se refugiaza în hoteluri (unde musai trebuie sa existe camere pentru fumatori), strabate nostalgic (si deplange) o Franta rurala rupta de rosturile ei traditionale, straduindu-se sa opereze o regresie paliativa în trecutul personal. Îsi reviziteaza amorurile defuncte, un prieten, singurul, de tinerete încearca zadarnice reconectari la momentul prezent, alternate cu visuri de sinucidere matematic puse la cale, dar ramane la fel de pustiu pe dinauntru, cu privirile lipite de o adevarata catapeteasma a esecului sufletesc, pe care si-a construit-o din cele 3.000 de fotografii ce îi ramasesera în laptop, imprimate si lipite pe peretii ultimei sale locuinte. Dintre ele, vibreaza viata în doar vreo trei, cele care îi pastreaza imaginile singurelor lui iubiri posibile, cu Kate si Camille”.
Cu tot acest titlu imposibil, Serotonina este considerata „întunecata si miraculoasa, comica si melancolica”, fiind „fara îndoiala cea mai frumoasa carte a lui Michel Houellebecq”, iar povestea iubirii imposibile dintre Florent-Claude si Camille „ofera unele dintre cele mai sfasietoare pasaje ale cartii”.
„Am cunoscut fericirea, stiu ce înseamna, pot sa vorbesc competent despre ea si-i cunosc si sfarsitul, ce urmeaza de obicei dupa”, spune Florent-Claude Labrouste, eroul romanului.
O mostra de stil: „Spre ora cinci dimineata, sau uneori sase, ma trezesc, urgenta e coplesitoare, traiesc cel mai dureros moment al zilei. Primul gest e sa pornesc cafetiera electrica; în ajun, am umplut rezervorul cu apa si filtrul cu cafea macinata (în general Malongo, am ramas destul de pretentios în privinta marcii). Nu-mi aprind tigara înainte sa fi sorbit o prima gura de cafea; îmi impun aceasta constrangere, e o izbanda cotidiana care a devenit principalul meu izvor de mandrie (în paranteza fie spus, cafetierele electrice sunt rapide). Usurarea pe care mi-o aduce primul fum este imediata, de o violenta uluitoare. Nicotina e un drog perfect, un drog simplu si drastic, care n-aduce nici o bucurie, care se defineste în întregime prin lipsa si prin încetarea acesteia”. Învartirea în jurul ombilicului, amestecul de marci de cafea si inhalare nestapanita a drogului din tigara, nimic nu anunta dramele viitoare ale romanului. Sau anunta?
GEORGE CUSNARENCU
Comentarii