Daca din sumedenia de publicatii cu pretentii de pe întreg globul pamântesc este vreuna care sa-si permita sa abordeze starurile hollywoodiene de la egal la egal aceea se numeste „Vanity Fair”. Daca în fiecare an, imediat dupa decernarea premiilor Oscar, starurile se reunesc la o serata de anvergura în care „maestrul de ceremonii” este redactorul sef de la „Vanity Fair”, se întelege ca nici o alta publicatie nu se bucura de o asemenea trecere si onoare în citadela filmului american.
Daca din sumedenia de publicatii cu pretentii de pe întreg globul pamântesc este vreuna care sa-si permita sa abordeze starurile hollywoodiene de la egal la egal aceea se numeste „Vanity Fair”. Daca în fiecare an, imediat dupa decernarea premiilor Oscar, starurile se reunesc la o serata de anvergura în care „maestrul de ceremonii” este redactorul sef de la „Vanity Fair”, se întelege ca nici o alta publicatie nu se bucura de o asemenea trecere si onoare în citadela filmului american. Evident, lucrul acesta nu este întâmplator, revista „Vanity Fair” este cea care, într-o maniera si conceptie cu totul aparte fata de cea practicata de oricare alta publicatie de tinuta din lume, se ocupa de promovarea imaginii starurilor.
O batrâna cu putere de seductie
„Vanity Fair” nu este atât de tânara pe cât s-ar putea crede. Revista a fost creata în 1914 de catre un francofil vizionar, Frank Crowninshield. Înca de la primele numere, acesta a angajat un fotograf necunoscut pe-atunci, Man Ray, iar pe Edward Steichen – una dintre figurile mitice ale fotografiei americane – l-a numit sef al departamentului de fotografie. Steichen se afla în etapa în care tocmai se rupea de tendinta picturala pentru a se converti la modernism. El este cel care, fotografiind actorii hollywoodieni într-o viziune noua, extrem de originala pentru acea vreme, a impus ideea introducerii figurilor importante ale ecranului în cultura americana. Un fenomen în mare voga în acea perioada avea sa serveasca ideile entuziastilor de la „Vanity Fair”: se nascuse faimoasa Café Society, considerata un preludiu al cosmopolitismului anilor Fitzgerald. Miscarea îsi avea originile în Europa, în jurul unor nume de mare sonoritate – Jean Cocteau, Diaghilev, Stravinski si baletul rusesc. În preajma anilor ’20, noua viziune culturala poposea si pe coasta de est a Americii care, în schimb, trimitea peste ocean, catre batrânul continent, iruptia jazzului. Si astfel, melanjul cultural s-a înfaptuit.
Era perioada în care dominatia asa-numitului wasp (white anglo-saxon protestant) pierdea teren în favoarea unei societati noi, construita nu exclusiv pe mostenirea de familie, pedigree sau bani, ci pe valoare. Crowninshield simte momentul, asa ca atrage la „Vanity Fair” semnaturi rasunatoare, bineînteles pe Cocteau, Satie, Colette, D.H. Lawrence, Dorothy Parker, Carl Sandburg. La rândul sau, pentru partea de imagine fotografica, Steichen îi introduce în echipa sa pe Horst, Hurrell, Beaton, Muray, Hoyningen-Huene. Dar formula magica n-avea sa fie fara de sfârsit.
47 de ani în moarte clinica
În 1936, revista moare, ucisa de o stare acuta de depresie a colaboratorilor sai, provocata de norii negri care se aduna asupra Europei, dar care întuneca si chipul Americii. „Vanity Fair” se sufoca în propria-i sofisticare, amestecata cu diletantism si improvizatii. Cititorii se plictisesc de ea, o considera cazuta în derizoriu. O alta revista îi ia locul, „Life”, care se bucura de succes fiind mai putin elitista, mai aproape de sufletul omului de rând, mai atenta la mersul societatii.
Somnul vecin cu moartea a durat pentru „Fanity Fair” pâna în 1983, când „Life” este împinsa în afara decorului de „People” care îsi propune sa fie o revista extrem de populara. Si reuseste.
Dar societatea americana, cu Reagan la putere, traieste o noua epoca: succesul, stralucirea, aroganta sunt la moda mai mult ca oricând. Nimic mai potrivit pentru „Vanity Fair” care adora acest stil. Renaste din propria-i cenusa, desi începutul e foarte dificil. Greu sa patrunda din nou în cetatea hollywoodiana, mai ales ca vremurile s-au schimbat. Nimeni nu mai accepta improvizatiile de dinainte de moartea revistei. Starurile sunt deja extrem de preocupate de imaginea lor. Annie Leibovitz, Harry Benson, Herb Ritts – fotografi celebri – inventeaza atunci un nou concept pentru a atrage interesul celebritatilor din lumea filmului: sedintele foto gândite, studiate, regizate, un fel de opera în domeniu, cu nume de autor. Annie Leibovitz mai propune un element revolutionar: cliseul unui star, o imagine de marca a vedetei, în masura sa se imprime în constiinta publicului într-o maniera subtil captivanta. Acum intervine talentul fotografului de a pune în valoare trasatura dominanta a personalitatii actorului, pentru a-l individualiza. Artistul fotograf îsi pune totodata amprenta personalitatii sale asupra compozitiei cliseului: unii prefera sa lucreze în negru si alb, altii în culori agresive, dar întotdeauna punctate cu elemente simbolice pentru starul respectiv.
Succes, stralucire, putere, bani
Acesta a fost mesajul pe care revista „Vanity Fair” a vrut sa-l transmita lumii în legatura cu cetatea filmului american, atunci când, la începutul acestei ierni, a lansat albumul „Hollywood”, o lucrare de 320 de pagini, ilustrata cu 292 fotografii ale celor mai importante staruri. Evenimentul s-a desfasurat într-una dintre cele mai luxoase case de pe colinele de la Hollywood, într-un fast demn doar de filmele cu buget extrem de generos: actori, regizori si producatori celebri, limuzine stralucitoare, toalete sofisticate, bijuterii pretioase, flori scumpe, sampanie în valuri, garzi de corp antrenate… Cartea este nu doar o colectie a celor mai frumoase fotografii ale starurilor, ci si un document care poate sa explice de unde vine fascinatia întregii planete pentru acest colt de lume unde viata înseamna acel amestec magic de senzualitate, seductie, sexualitate, putere si bani. În fiecare zi, la Los Angeles, în faimosul Oras al Îngerilor, sosesc în jur de 1500 de fete si baieti pentru a-si încerca norocul de a patrunde în lumea magica a filmului.
a. Violenta, pe banca acuzarii. În 1994, într-o distributie de zile mari (Bruce Willis, Uma Thurman, Samuel L. Jackson si John Travolta) aparea în regia lui Quentin Tarantino „Pulp Fiction”. În film, personajele erau prototipul violentei. Dar, artista fotograf Annie Leibovitz propune în aceasta fotografie de grup (portretul colectiv este tot o inovatie a ei) o versiune a starurilor relaxate si pacifiste.
b. Amestec sofisticat între Gatsby si Garry Cooper. Nepot al celebrului Francis Ford Coppola, Nicolas Cage e sortit sa ramâna în constiinta publicului ca un erou halucinat, cel din „Sailor si Lula”. În paginile revistei „Vanity Fair”, Annie Leibovitz exploateaza eleganta acestui tip nou de seducator, semi-punk, semi-gentleman.
c. Cleopatra, o diva hollywoodiana. Desi mitul Liz Taylor e construit nu doar pe cariera actritei, ci si pe originalitatea vietii ei personale, numele real al actritei poate fi estompat de cel al eternei Cleopatra, rol cu care se identifica în memoria spectatorilor. Fotograful Bert Stern a folosit în creatia sa aceasta aluzie pentru a exploata totodata ochii violeti, care au individualizat-o pe actrita.
d. Un Dalí al ecranului. Dustin Hoffman a cunoscut gloria la 31 de ani, cu doua roluri total diferite, cel din „Absolventul” (1968) si „Cowboyul de la miezul noptii” (1969). A demonstrat de la început ca poate sa joace orice si ca are un rafinament al umorului ce atinge genialitatea. Asa ca fotograful Herb Ritts i-a propus „un rol” suprarealist, cel ce aminteste de Salvador Dalí.
e. 29 de Oscaruri. Numele sau este identic cu cel al desenului animat pe care l-a creat. Walter Elias Disney (1901-1966) a facut din personajele sale – Mickey, Minnie, Donald si Pluto – staruri mondiale. Nu întâmplator, compania înfiintata de el a câstigat nu mai putin de 29 de premii Oscar. În perioada primelor succese repurtate, era prin anii ’30, Edward Steichen i-a captat pe pelicula fotografica zâmbetul de copil etern.
Filme pe care le-am revedea la nesfârsit
Exista unele filme pe care simti întotdeauna ca trebuie sa le urmaresti...
Comentarii