Cu mult timp înainte ca presedintele Statelor Unite, John F. Kennedy, sa rosteasca discursul inspirat „Alegem sa mergem pe Luna” în fata unei mari multimi care se adunase pe Stadionul Rice din Houston, Texas, Fortele Aeriene ale Statelor Unite luasera deja o decizie – sa trimita o racheta spre Luna. Doar ca racheta urma sa nu fie încarcata cu oameni, ci cu arme nucleare.
Uniunea Sovietica uimea lumea în 1957, prin punerea pe orbita a primului satelit artificial, Sputnik, într-o perioada în care expertii americani în rachete înca încercau sa înteleaga complexitatea sistemului de lansare.
Succesul sovieticilor si esecul americanilor au fost demoralizante nu numai pentru cei care lucrau la programul spatial, ci si pentru întreaga natiune. Cu Sputnik, sovieticii demonstrasera ca dispun de tehnologia necesara pentru a lovi orice loc de pe Pamânt cu o racheta cu încarcatura nucleara. O mare parte a lumii a presupus ca sovieticii ar putea lansa o arma nucleara asupra Statelor Unite, iar acestea nu ar putea raspunde.
La aproape patru luni dupa lansarea Sputnik si la trei luni în urma celui de-al doilea satelit sovietic, Sputnik 2, si a primului animal viu ajuns în spatiu, un câine pe nume Laika, SUA au reusit sa lanseze primul lor satelit, Explorer 1, pe 31 ianuarie 1958. Acesta cântarea doar 14 kilograme.
În mai 1958, Uniunea Sovietica avea cel de-al treilea satelit în spatiu – Sputnik 3, un laborator stiintific plutitor urias, înalt de 4 metri si cu o greutate de 1,3 tone. Sovieticii aveau un avans clar în cursa spatiala, iar SUA cautau cu disperare ceva care sa le sporeasca încrederea.
De ce sa nu trimita o bomba atomica pe Luna si sa o detoneze pentru ca toata lumea sa o vada? Un astfel de eveniment ar fi atât de spectaculos încât ar fi readus America în cursa spatiala. Asa s-a nascut proiectul A119.
S-a decis ca dispozitivul va trebui sa explodeze în zona crepusculara, astfel încât norul de praf rezultat în urma exploziei sa fie luminat de Soare si sa fie vizibil de pe Pamânt. Renumitul autor Carl Sagan, care pe atunci era doctorand si lucra sub îndrumarea astronomului Gerard Kuiper, a facut parte din echipa. I s-a cerut sa creeze un model matematic al expansiunii norului de praf exploziv în spatiul din jurul Lunii. Initial, a fost luata în considerare o bomba cu hidrogen, dar apoi s-a renuntat la ea deoarece ar fi fost prea grea pentru calatoria pâna la Luna. În schimb, a fost ales un dispozitiv mai mic, cu un randament relativ scazut de 1,7 kilotone.
Lucrarile la proiectul A119 au continuat pâna în ianuarie 1959, când acesta a fost brusc abandonat, clasificat si toti participantii au fost obligati sa pastreze secretul.
Existenta Proiectului A119 a ramas în mare parte secreta pâna la mijlocul anilor 1990, când scriitorul Keay Davidson a descoperit povestea în timp ce cerceta viata lui Carl Sagan pentru o biografie.
Sagan ar fi dat detalii despre proiect – fapt pentru care a fost acuzat ulterior de încalcarea securitatii nationale – atunci când a aplicat pentru o bursa academica la Universitatea din California în 1959.
Mai multe detalii despre proiect au aparut în 2000, la scurt timp dupa publicarea biografiei lui Carl Sagan, când fizicianul Leonard Reiffel, care a condus studiul, a rupt anonimatul si a vorbit cu presa. Dr. David Lowry, istoric nuclear britanic, a calificat proiectul drept „josnic”.
GABRIEL TUDOR
Comentarii