La mijlocul secolului al XVI-lea, sub conducerea unuia dintre cei mai priceputi lideri care s-au suit vreodata pe tronul sultanilor, Soliman Magnificul, Imperiul Otoman ajunsese la apogeu. Stapani pe importante regiuni din Europa, Asia si Africa, victoriosi pretutindeni, turcii s-au izbit insa, in goana lor dupa noi si noi achizitii teritoriale, de o alta putere aflata in culmea gloriei – Spania lui Carol Quintul, imparatia in care „soarele nu apunea niciodata”. Una dintre cele mai aprige inclestari dintre cele doua forte emblematice pentru civilizatiile islamica, respectiv crestina, s-a desfasurat in 1565, ramanand cunoscuta in istorie ca „marele asediu al Maltei”.
Se aduna norii
Minuscula insula Malta, aflata in mijlocul Mediteranei, a avut insa intotdeauna o importanta strategica extraordinara. De acest lucru era constient si Carol Quintul atunci cand acorda insula in stapanire Cavalerilor Ospitalieri, alungati, in 1522, de catre sultanul Soliman din insula Rhodos. In 1551, turcii incercasera sa ia cu asalt insula dar fusesera respinsi. Noua ani mai tarziu insa, ei aveau sa distruga flota spaniola in batalia de la Djerba, victorie ce i-a determinat sa-si incerce din nou norocul sub zidurile Maltei.
A fost unul dintre cele mai mari asedii ale evului mediu si, din punctul de vedere al aparatorilor, cel mai reusit. Condusi de Jean de Valette (cel ce va da mai tarziu si numele capitalei insulei, La Valetta), ospitalierii au pregatit cu minutiozitate defensiva; dar turcii au facut elementara greseala de a nu ataca imediat dupa triumful de la Djerba, lasand spaniolilor prilejul sa-i refaca flota, fapt ce se va dovedi esential in economia finala a asediului Maltei.
Se starnesc vanturile
La finele lunii martie 1565, o uriasa flota otomana (estimata de istoricul oficial al Ordinului Ospitalierilor, Giacomo Bosio, la aproape 200 de galere) parasea Istanbulul, indreptandu-se spre Malta. Celor 40.000 de soldati otomani, aparatorii nu le puteau opune mai mult de 6000 de oameni, dintre care 550 cavaleri ospitalieri si 3000 infanteristi si archebuzieri spanioli.
Turcii au facut greseala sa considere ca esential in apararea Maltei este fortul St Elmo, ce strajuia intrarea in port, fara sa stie ca alte doua forturi, construite intre timp de Ospitalieri, jucau un rol si mai important si, cucerindu-le pe acestea, ar fi obtinut victoria. Ei si-au concentrat ca atare fortele pe cucerirea, de pe mare, a fortului St Elmo. Asediul, care in opinia vizirului Lala Mustafa Pasa si a comandantului suprem al flotei otomane, Piyal Pasa, nu avea sa dureze mai mult de cateva zile, s-a dovedit o incercare dificila pentru turci.
Furtuna
Cei 600 de soldati crestini care l-au aparat au dat dovada de un eroism fantastic si abia dupa o luna, fortul, total ruinat de bombardamentele otomane, a cazut, cu pretul vietii a 4000 de turci, jumatate dintre acestia fiind ieniceri, trupele de elita ale Imperiului. O alta mare pierdere pentru asediatori a fost moartea lui Turgut Reis, comandantul piratilor berberi si artizanul victoriei de la Djerba, poate singurul om care ar fi putut influenta soarta bataliei in favoarea turcilor, comandantii numiti de sultan fiind total incompetenti in probleme de asediu. Intre timp, Europa urmarea cu sufletul la gura evenimentele din Malta.
Toti erau convinsi ca aici se joaca soarta Europei crestine si nu erau departe de adevar. Se vorbea ca turcii pregatesc o invazie a Italiei, si tot felul de zvonuri alarmiste incepusera sa circule. Carol Quintul a ordonat unui prim contingent spaniol sa plece in ajutorul asediatilor si sosirea lor in Malta a insemnat un mare balon de oxigen pentru aparatorii insulei. Totusi, turcii nu au abandonat lupta, dimpotriva, pe 21 august au lansat un atac general asupra fortului St. Michelle.
O spartura in zidurile acestuia, facuta de o mina turceasca, i-a descumpanit pe aparatori si insusi Marele Maestru al Ordinului s-a aflat atunci, cu sabia in mana, in primele randuri, pentru a stavili iuresul otoman. Respinsi cu mari pierderi, turcii au fost nevoiti sa se retraga. La inceputul lunii septembrie, vremea a inceput sa se inrautateasca iar zvonurile despre apropierea unei mari flote crestine l-a determinat pe Mustafa Pasa sa dispuna ridicarea asediului. Dar, in timpul pregatirilor de plecare, flota spaniola, condusa de Don Garcia, viceregele Siciliei, a aparut ca de nicaieri, debarcand 8000 de oameni, ce i-au atacat de indata pe turcii deja demoralizati.
Pentru turci, dezastrul era total, ei pierzand aproape jumatate din armata. Dar va fi doar inceputul sfarsitului pentru puterea otomana care, peste cinci ani, la Lepanto, va suferi o noua infrangere usturatoare, ce va marca esecul politicii de expansiune spre vest, visate de Soliman.
GABRIEL TUDOR
Comentarii