Ati auzit de tulipomanie – „obsesia pentru lalele”? Bizara denumire reflecta una dintre cele mai uluitoare isterii colective din cate au cuprins omenirea, in istoria cunoscuta. O isterie ce a disparut la fel de neasteptat precum aparuse, dar a lasat in urma mii de oameni ruinati, din cauza unor fantastice vise, in comparatie cu care megaescrocheriile gen „Caritas”, din zilele noastre, par afaceri realiste. In momentul in care patima pentru lalele a ajuns la apogeu, in februarie 1637, o floare ajunsese sa coste de zece ori mai mult decat salariul unui mestesugar priceput. Cum s-a ajuns la o asemenea situatie absurda?
Coueleren, rosen, violetten, bizarden…
Laleaua a fost introdusa in Europa la mijlocul secolului XVI, prin intermediul otomanilor si, desi in alte tari ale continentului lumea nu a apreciat-o in mod deosebit, olandezii s-au indragostit instantaneu de ea. Cultivarea lalelelor in Provinciile Unite (Tarile de Jos) a inceput pe la 1593, dupa ce botanistul flamand Charles l’Ecluse a preluat catedra de profesor la Universitatea Leiden si a inceput sa cultive, in curtea institutiei, cei cativa bulbi primiti in dar de la Ogier de Busbecq, ambasadorul imparatului german Ferdinand I la curtea sultanului. Desi aparent delicate, florile s-au adaptat de minune climatului aspru al Olandei si au ajuns extrem de populare.
Curand, a devenit de bon-ton pentru burghezi si nobili sa aiba in curti straturi de lalele iar horticultorii au inceput sa incruciseze diversele varietati, realizand flori de o frumusete ireala. Initial, lalele au fost doar monocolore – albe, rosii sau galbene – couleren, dar apoi au aparut cele multicolore: rosen – rosu sau portocaliu pe fond alb, violetten, purpurii sau lilla pe fond alb si bizarden – rosu sau cafeniu pe fond galben. Crescatorii de lalele n-au ezitat sa dea florilor nume care de care mai pompoase, dedicandu-le de pilda unor reputati lideri ai vremii. Astfel s-a ajuns la denumiri precum „Amiralul van der Eijck” – cea mai pretioasa specie dintre cele 50 purtand denumirile altor amirali si generali.
Ulterior, au aparut si lalele numite „Alexandru cel Mare”, „Scipio” sau „Amiralul amiralilor”. Pretul lor piperat a fost justificat, la acele vremuri, de ingrijirea deosebita pe care o necesitau. Lalele cresc din bulbi si se pot inmulti fie prin seminte, fie tot prin bulbi. Semintele vor forma o inflorescenta de tip bulb abia dupa 7-12 ani. Cultivarea unor lalele dura, prin urmare, timp indelungat iar florile infloreau doar in aprilie si mai, pentru cateva zile, in vreme ce intre iunie si septembrie bulbii puteau fi dezgropati si vanduti. In restul anului, comerciantii semnau contracte inaintea unui notar, pentru vanzarea sau cumpararea de lalele la finalul sezonului.
Pe masura ce popularitatea lalelelor crestea, horticultorii plateau preturi tot mai mari pentru bulbii de flori „patate”, considerate mult mai valoroase – abia in ultimele decenii s-a descoperit ca petele respective erau cauzate de un virus ce afecteaza lalelele. In 1634, ca urmare a cererilor masive facute din Franta, cultivatorii de lalele olandezi s-au organizat intr-un cartel, impunand reguli stricte de vanzare.
Aruncarea banilor pe petale
Deja mania lalelelor cuprinsese vestul Europei iar in Olanda capatase proportii dramatice. Oamenii pretuiau bulbii mai mult decat pe niste bulgari de aur si chiar si cei mai saraci olandezi se inghesuiau sa cumpere bulbi, in speranta ca peste ani acestia vor produce lalele valoroase, din vanzarea carora ei s-ar putea imbogati. O multime de persoane s-au indatorat la banci, si-au ipotecat sau vandut proprietatile, ramanand pe drumuri dar putand semana mult ravnitii bulbi. In 1635, 40 bulbi au fost vanduti pentru fabuloasa suma de 100.000 florini, intr-o perioada cand un negustor bogat nu avea venituri anuale mai mari de 5000 florini. Astazi, echivalentul ar fi de un milion de euro!
Latifundiari instariti n-au ezitat sa se ruineze, cu buna stiinta. De pilda, unul a oferit 15 acri de teren arabil pentru unul dintre cei doi bulbi cunoscuti din specia Semper Augustus, in vreme ce un negustor a oferit pentru un bulb din specia Vicerege suma de 2500 florini. Desigur, multi indivizi au stiut sa profite de nebunia lalelelor si s-au imbogatit peste noapte, desi vindeau adesea pielea ursului din padure, ca sa zicem asa, bulbii oferiti drept raritati fiind de fapt banale varietati monocolore. Toata aristocratia si plutocratia Europei a muscat momeala iar olandezii, ingeniosi si mercantili, au stiut sa-i pacaleasca pe bogatasii de pretutindeni, profitand de faptul ca majoritatea acestora nu vazusera in viata lor cum arata un bulb de lalea dar voiau neaparat sa intre in posesia uneia sau a mai multor asemenea „minunatii”.
Intemnitat fiindca a mancat un bulb de lalea!
Nu au lipsit, desigur, nici momentele tragi-comice. De pilda, in cartea sa „Extraordinare iluzii populare sau despre nebunia multimilor”, publicata in 1841, jurnalistul britanic Charles Mackay aminteste de un marinar olandez care confundase un bulb pretios de lalea al unui negustor cu o ceapa si il mancase! Negustorul, orbit de furie, l-a dat in judecata, pretinzand ca din bulbul acela ar fi putut fi platiti marinarii unei corabii intregi, pe timp de un an. Marinarul pofticios a ajuns la inchisoare… Cuprinsi de frenezie, olandezii cumparau bulbi la preturi tot mai mari, cu speranta ca ii vor vinde apoi, cu un profit imens. Dar in februarie 1637, horticultorii si negustorii deja nu mai puteau gasi cumparatori pentru pretioasele lor produse.
Cand au realizat ca preturile fusesera umflate artificial, oamenii au refuzat sa mai cumpere. Balonul de sapun s-a spart iar piata lalelelor a intrat rapid in colaps. Falimentele au fost numeroase, oamenii s-au sinucis de ciuda ca ramasesera fara un sfant in buzunar, fiind proprietarii unor bulbi care acum nu mai valorau nici macar cat o ceapa degerata. Guvernul olandez, pricepand ca situatia e extrem de riscanta, a refuzat sa se implice, desi a trebuit sa faca fata unui declin economic sever, in urma caderii lalelei, care fusese principalul produs de export al tarii, vreme de multi ani.
Istoria se repeta
In ciuda acestei istorii dramatice, laleaua a ramas o floare apreciata in Olanda, chiar floarea nationala a acestei tari, daca ne este permis sa spunem asa. De-a lungul anilor, numerosi economisti si psihologi au incercat sa rezolve enigma „nebuniei lalelelor”. Nu s-au putut da raspunsuri unamim acceptate dar este cert ca laleaua a fost planta care a insotit, ca o umbra, marirea si decaderea Olandei, ca putere europeana. Declinul brusc al industriei lalelelor a provocat o rasturnare totala a valorilor, ceea ce a afectat grav economia olandeza. Asemenea cazuri, in care opinia publica a facut o subita pasiune pentru anumite afaceri, spre a le abandona apoi, cu pierderi financiare considerabile, au mai fost semnalate ulterior – criza Companiei Mississippi si a Companiei Marilor Sudului, pe la 1720.
Intre 1997 si 2000 a avut loc o crestere globala speculativa a preturilor la dividende, generata de pretinsele oportunitati de profit reprezentate de Internet. Un „balon de sapun” clasic la bursele de valori s-a produs astfel: euforia fata de cresterea valorilor dividendelor s-a raspandit si in ceea ce priveste dividendele non-Internet si le-a crescut si mai mult valoarea, in ciuda faptului ca nu exista nici un profit spre a justifica acest optimism. Balonul s-a spart in 2000: companiile infiintate pe Internet au inceput sa-si epuizeze capitalul initial si sa falimenteze, increderea in ele s-a prabusit iar valoarea dividendelor a cunoscut un lung declin, care a durat pana in 2003.
GABRIEL TUDOR
Comentarii