Un prim raspuns la aceasta intrebare poate fi gasit in baza economica a marilor puteri. Italia era o tara saraca in comparatie cu Germania, Uniunea Sovietica si Marea Britanie care aveau la dispozitie resurse uriase.
Germania nazista se baza pe companii precum Volkswagen, Mercedes, IG Farben si Siemens pentru a pune in functiune masinaria sa de razboi. In Marea Britanie, companii precum Rolls Royce si Jaguar au fost reproiectate pentru a produce motoare de avioane si nave de lupta pentru RAF si Royal Navy, in timp ce Uniunea Sovietica a fost capabila sa isi orienteze economia in intregime catre efortul de razboi atunci c and existenta regimului comunist a fost amenintata.
Singura companie majora din Italia a fost Fiat, care a jucat un rol masiv in productia de tancuri italiene. Totusi, acestea erau inferioare tancurilor Panzer germane si celor produse de tarile Axei sau de Aliati. Unitatile armatei italiene foloseau tancul Fiat 3000, un vehicul blindat depasit, cu armament inadecvat si o manevrabilitate foarte slaba. O alta problema critica a fost lipsa de pregatire militara din partea Italiei.
Mussolini s-a ferit sa intre prea devreme in razboi, stiind ca armata italiana era complet nepregatita pentru a face acest lucru la sf arsitul anilor 1930, iar unii ofiteri superiori italieni avertizasera ca dupa 1943 armata italiana ar fi fost pe deplin pregatita pentru razboi. Desi Mussolini era constient de acest lucru, victoriile rapide aduse de blitzkriegul nazist l-au facut sa intervina, fiindca nu voia sa fie „lasat pe dinafara” la noua reimpartire a continentului. In ciuda lipsei de pregatire a armatei italiene, Italia a intrat in razboi de partea Germaniei in iunie 1940.
Mussolini avea ca obiectiv geostrategic faurirea unei versiuni moderne a imperiului roman, prin cucerirea regiunilor din Balcani si a coastelor Mediteranei. Dar armata italiana s-a confruntat cu o opozitie dura din partea partizanilor greci si iugoslavi. Ca urmare, invazia italiana in Balcani (1940) s-a transformat intr-un dezastru care a necesitat devierea fortelor germane, pregatite sa atace URSS, in primavara anului 1941.
Planificarea deficitara a jucat un rol semnificativ in acest caz si a evidentiat o alta problema a armatei italiene: standardul slab al unor generali precum Sebastiano Visconti Prasco, Ubaldo Soddu si Ugo Cavallero. Toti acestia au fost demisi dupa doar c ateva saptam ani de comanda, din cauza incompetentei lor.
In Africa de Nord, frontul avea o semnificatie strategica mai ampla in cadrul razboiului. Italienii doreau sa se indrepte spre est din Tunisia si Libia spre Egipt si sa securizeze Canalul Suez, o tinta importanta din punct de vedere strategic at at pentru Italia, c at si pentru Germania. Mentinerea controlului asupra Canalului Suez a devenit o prioritate tactica majora pentru britanici in 1940 si 1941, care au obtinut prima lor victorie majora la inceputul anului 1941, c and Operatiunea Compass i-a alungat pe italieni in Libia si a distrus Armata a 10-a italiana, superioara numeric. In consecinta, italienii au fost fortati sa apeleze la ajutorul german, care a sosit sub forma unitatilor Afrika Korps, conduse de Erwin Rommel, c ateva saptam ani mai t arziu. In Africa de Nord, fortele armate italiene s-au dovedit ineficiente, deoarece Aliatii au facut din acest front o prioritate la inceputul razboiului, in special dupa intrarea SUA in razboi, in decembrie 1941.
A existat o gama larga de factori implicati in ineficienta fortelor armate italiene in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, care au inclus slabiciunea relativa a economiei de razboi italiene, incompetenta multora dintre generalii lui Mussolini si o opozitie neasteptata at at in Balcani, c at si in Africa de Nord. Problema-cheie a fost ca Italia nu ar fi trebuit sa intre niciodata in razboi, nici in 1940 si nici mai t arziu.
GABRIEL TUDOR
Comentarii