Incidentele petrecute in spitale din lumea intreaga, cand bolnavi ce aveau toate sansele sa traiasca au fost lasati sa moara cu zile de catre medici au starnit oroare, fiind pe larg expuse in presa. Citind randurile urmatoare veti vedea ca nimic nu e nou sub soare si ca sadici in halate albe au existat in toate timpurile, oameni care au actionat din nestiinta sau cu buna stiinta si despre care se poate spune, fara teama de a gresi, ca au depus juramant nu lui Hipocrat, ci lui Hades…
Galen
Acest medic, atat de laudat in Antichitate si Evul Mediu a avut, pe langa unele contributii importante la progresul medicinei, si un rol profund nefast, prin „teoria umorilor” pe care a lansat-o si care a fost respectata cu sfintenie secole de-a randul. Aceasta teorie pretindea ca in corpul uman s-ar afla patru umori – bila neagra, bila galbena, flegma si sangele, al caror dezechilibru, numit dyscrasia, ar cauza bolile. El nu vazuse insa niciodata un trup omenesc in interior, fiindca romanii considerau disectia un sacrilegiu; ca atare, majoritatea lucrarilor lui Galen s-au bazat pe observarea simptomelor bolilor si pe intuirea eventualelor cauze – deductii de cele mai multe ori gresite si care au dus la moartea a milioane de pacienti.
Guy-Crescent Fagon
Ludovic XIV, Regele Soare, a incercat, pe tot parcursul domniei sale (72 de ani) sa transforme Franta in puterea dominanta a Europei, dar si-a petrecut ultimii ani din viata umbland mai mult beat prin Versailles, dupa ce medicul sau personal, Fagon, a venit cu ideea tratarii cangrenei de la piciorul stang al monarhului cu cantitati impresionante de vin, prin uz intern, desigur. Mai mult decat atat, medicul a reusit ceea ce nu reusisera toti asasinii angajati de inamicii regelui: sa-i lichideze pe aproape toti potentialii urmasi la tron, in timpul unei epidemii de pojar, administrandu-le vomitive si luandu-le sange. Viitorul Ludovic XV, pe atunci un bebelus, a supravietuit doar fiindca doica lui a refuzat cu incapatanare sa-l lase pe mana medicului macelar, care dorea sa-l „imunizeze”.
James Clark
Si regina Marii Britanii, Victoria, care a dat numele ei unei intregi epoci, a avut un doctor care a contribuit din plin la decimarea monarhiei locale. Printul consort, Albert, a murit dupa ce febra tifoida de care suferea a fost diagnosticata de James Clark, medicul curant al cuplului regal, ca fiind un banal guturai. Si alti membri ai familiei regale au trecut Styxul in urma tratamentelor aiuristice ale lui Clark. Acesta n-a fost in stare nici sa identifice corect boala de care suferea Flora Hastings, una dintre domnisoarele de onoare ale reginei. Pornind de la constatarea ca burta acesteia este excesiv de mare, el a acuzat-o pe aceasta ca ar fi ramas insarcinata, fara a fi casatorita, un lucru extrem de grav in societatea victoriana, atat de puritana. Desi alti doi medici care au consultat-o pe domnisoara Hastings au confirmat ca aceasta este virgina, Clark a convins-o pe regina ca el are dreptate. Dar decesul fetei, survenit la putina vreme dupa aceea, a dovedit, prin autopsia efectuata ulterior, ca ea avusese de fapt un cancer hepatic galopant, cu ascita.
Francis Willis
In secolul XVIII se credea ca bolnavii mintali nu pot fi facuti bine decat prin impunerea de restrictii severe si, eventual, de batai si torturi, ideea fiind de a transforma „nebunul” intr-un „mielusel”. Medicul britanic Francis Willis a legitimat aceasta teorie, aplicand-o chiar regelui George III, pe care l-a imbracat intr-o camasa de forta si l-a legat, ca pe un caine, cu o funie de pat. Metoda lui brutala a fost preluata de majoritatea doctorilor psihiatri din Europa, ducand la abuzuri inimaginabile – de pilda multi soti isi declarau partenerele de viata iresponsabile si le internau fortat in ospicii, unde acestea erau supuse celor mai groaznice torturi, desi erau perfect intregi la minte!
Walter Freeman
Tratamentul bolilor mintale nu s-a schimbat prea mult de la Willis la introducerea medicamentelor, in anii ’50 ai secolului trecut. Medicul american Walter Freeman a introdus lobotomia, practicata de el cu ajutorul unui instrument subtire si ascutit, introdus prin orbita si care viza distrugerea lobilor temporali ai creierului – ca remediu pentru orice manifestare psihica, de la depresie la sindromul de deficit de atentie. Metoda a devenit extrem de populara, fiind efectuate in total peste 50.000 de lobotomii, dintre care peste 3.000 chiar de catre creatorul ei. Freeman a continuat sa creada in eficienta lobotomiei chiar si dupa ce aceasta a fost dezavuata de cele mai mari somitati ale psihiatriei, care au demonstrat ca zeci de mii de oameni fusesera transformati in „legume” de catre colegul lor si adeptii acestuia.
William Arbuthnot-Lane
Unul dintre cei mai talentati chirurgi ai epocii victoriene, Lane a popularizat colectomiile – extirparea unor fragmente importante din colon, ca mijloc de tratare a numeroase boli. Medicul britanic considera colonul un vestigiu inutil, asemenea apendicelui si recomanda excizia lui chirurgicala si in cazul unor banale constipatii cronice. Influenta lui Lane in cercurile regale a facut ca metoda colectomiei sa devina una dintre cele mai populare proceduri ale vremii si abia la inceputul secolului XX, cand s-a dovedit ca o alimentatie bogata in fibre este mai eficienta, pentru tratarea problemelor digestive decat colectomia, metoda lui a fost dezavuata.
Shiro Ishii
Considerat in tinerete un cercetator de geniu, Shiro Ishii a devenit, odata un izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial, un monstruos criminal in serie. De numele lui se leaga unele dintre cele mai oribile experiente „stiintifice” realizate vreodata, Ishii fiind responsabil de moartea a zeci de mii de chinezi – pe care el ii numea „busteni” – in teste brutale. Ishii, fara indoiala un sadic in halat alb, obisnuia sa sectioneze pe viu membrele, pentru a studia fenomenul hemoragiei, sa congeleze anumite parti ale corpului, pentru studiul degeraturilor si sa inoculeze diversi bacili letali, pentru studiul bolilor. Cand a devenit clar ca razboiul era pierdut, el a cerut intregii unitati de medici si asistenti din subordine sa se sinucida ritual; in schimb Ishii a refuzat sa-si ia viata si s-a predat americanilor. In loc sa fie judecat pentru ca fusese declarat criminal de razboi, el s-a bucurat de imunitate, dupa ce si-a pus rezultatele macabrelor studii in slujba invingatorilor.
Joseph Mengele
Sinonim al „doctorului criminal”, acest medic german este considerat cel mai rusinos exemplu de discipol al lui Hipocrat, desi omologul sau nipon, Ishii, se pare ca l-a intrecut cu mult. In lagarele de concentrare naziste, Mengele, supranumit „ingerul mortii”, practica experimente socante, mergand de la incercarea de schimbare a culorii ochilor pana la sterilizarea prin expunerea la radiatii X si disecarea pe viu a copiilor nou-nascuti. Obsedat de fenomenul gemenilor, Mengele a supervizat chiar o tentativa de creare a unor siamezi prin coaserea lor, efectiva, unul de altul! El era inconjurat permanent de o trupa de pitici, fiindca si nanismul constituia unul dintre punctele sale de interes. Dupa razboi a reusit sa se refugieze in Brazilia, unde a si murit, sustragandu-se judecatii.
John R. Brinkley
Un modest doctor de tara din Statele Unite, la cumpana secolelor XIX si XX, Brinkley a dobandit o bizara faima gratie operatiei sale de implantare de glande de tap unui fermier care se plangea din cauza libidoului scazut. Brinkley a decis sa implanteze atunci glande testiculare de tap pacientului, stiuta fiind virilitatea legendara a respectivului animal. Dupa noua luni, cand fermierului i s-a nascut un fiu, Brinkley a devenit unul dintre cei mai populari doctori ai epocii, pana cand stiinta secolului XX a dovedit ca de fapt asemenea metode nu au nici o influenta asupra organismului uman.
GABRIEL TUDOR
Comentarii