Anii 1950 si 1960 au fost marcati de zilele de glorie ale experimentelor de psihologie comportamentala în Statele Unite. Dar niciunul dintre acestea nu s-a dovedit mai revelator decât Experimentul „Milgram”, desfasurat între 1961 si 1963 pentru a testa supunerea oarba fata de autoritate.
În timpul procesului foarte mediatizat al criminalului de razboi nazist Adolf Eichmann, în 1961, profesorul de psihologie de la Yale, Stanley Milgram, si-a propus sa explice în mod stiintific psihologia genocidului.
El a conceput un experiment prin care participantilor li s-a spus de catre un barbat îmbracat într-un halat de laborator (pentru a-si afirma pozitia de autoritate) ca vor face parte dintr-un experiment pentru a testa relatia dintre pedeapsa, învatare si memorie. Ei urmau sa fie repartizati la întâmplare în rolul de „profesor” sau de „cursant”. În calitate de „profesor”, sarcina lor era de a pune întrebari „cursantului” si apoi de a-i aplica socuri electrice tot mai mari daca gresea raspunsul.
În realitate, „cursantul” era un actor platit sa raspunda conform unui scenariu. Studiul a fost aranjat astfel încât fiecarui participant sa i se atribuie rolul de „profesor”. „Cursantul” raspundea în mod intentionat la întrebari în mod incorect – obligându-l astfel pe „profesor” sa administreze niveluri crescânde de pedeapsa.
Separat de un perete despartitor, „cursantul” protesta, tipa si, în cele din urma, tacea, pe masura ce socurile deveneau mai puternice. Desigur, socurile nu erau reale, dar subiectii erau facuti sa creada ca erau. În total, 780 de voluntari au luat parte la experiment, 40 fiind femei. La sosirea la Laboratorul de Interactiune de la Yale, „profesorul” vedea cum „cursantul” era legat de un scaun si i se atasau electrozi la brate. Profesorul si cursantul erau apoi separati, fara a se mai putea vedea unul pe celalalt. Profesorul era asezat în fata unui panou de control care permitea – teoretic (nu si practic!) administrarea de 30 de niveluri de socuri de durere, de la 15 la 450 de volti.
Pentru ca fiecare „profesor” sa aiba idee despre disconfortul provocat „cursantului”, i se administra la început un soc de 45 de volti. „Profesorii” au primit o lista de întrebari pe care trebuia sa le adreseze „cursantilor”.
La fiecare raspuns incorect, „cursantii” ar fi trebuit sa primeasca un soc mai intens. De-a lungul experimentului, daca „profesorul” ezita sa ofere socul corespunzator, conducatorul experimentului folosea unul dintre cele patru „impulsuri” pentru a-si afirma autoritatea:
Va rugam sa continuati.
Experimentul necesita ca dumneavoastra sa continuati.
Este absolut esential sa continuati. Nu aveti alta optiune decât sa continuati.
Între timp, actorul care îl întruchipa pe cursant oferea reactii adecvate, de la gemete la urlete si tipete de agonie; la niveluri mai înalte, rugaminti sa se opreasca, sustinând ca a suferit un atac de cord – pâna la tacerea de moarte.
Desi rezultatele au variat de la un participant la altul, un numar îngrijorator de „profesori” au fost dispusi sa continue pâna la nivelul maxim de tensiune electrica, în ciuda rugamintilor „cursantului” de a se opri si a convingerii ca administrau socuri electrice periculoase – daca nu chiar fatale.
Interesant a fost faptul ca 80% dintre cei care au ezitat sa continue dupa ce au auzit strigatul „elevului” au fost totusi dispusi sa continue pâna la nivelul maxim odata ce au fost îndemnati sa faca acest lucru de catre figura de autoritate. Doua treimi dintre subiecti (profesori) au continuat pâna la 450 de volti si niciun participant nu a refuzat sa continue la mai putin de 300 de volti.
Pe baza acestor constatari, Milgram a concluzionat ca majoritatea oamenilor obisnuiti sunt dispusi sa urmeze ordinele date de oricine pe care îl percep ca fiind o „figura de autoritate”, chiar pâna la punctul de a ucide o fiinta umana nevinovata daca sunt îndemnati sa faca acest lucru. Mai mult, el credea ca supunerea fata de autoritate este înradacinata în noi toti, în diferite grade, începând din copilarie.
GABRIEL TUDOR
Comentarii