Una dintre cele mai interesante figuri ale Evului Mediu, cel care, sustin istoricii, ar fi constituit sursa de inspiratie pentru legendele arthuriene, a fost William le Mareschal (sau Marshall). Campion in turniruri, cruciat impatimit si tactician machiavelic, Marshall a reusit sa supravietuiasca intr-o perioada extrem de zbuciumata din istoria Angliei, la curtile regilor Henric al II-lea, Richard I si Ioan, ajungand la moartea sa, in 1219, regent al regatului si cel mai bogat om din insulele britanice.
Nascut in Wiltshire, pe la 1147, el era al doilea fiu al lui John FitzGilbert, maresal regal, adica seful securitatii palatului lui Henric I. Cand razboiul civil a izbucnit in Anglia, John avea sa o serveasca pe fiica lui Henric, imparateasa Matilda. Fiul, in varsta de doar 5 ani, va fi trimis ca ostatic la rivalul acesteia, regele Stephen.
Furios pe intrigile puse la cale de John si Matilda, Stephen a amenintat ca-l va spanzura pe micul William. „N-ai decat sa o faci, i-a raspuns FitzGilbert, mai am inca nicovala si ciocanul care sa ma ajute sa pot fauri fii mai buni.” Stephen a cochetat cu gandul de a-l catapulta pe William peste zidurile castelului lui FitzGilbert, dar varsta si inocenta baiatului l-au determinat sa-i crute viata.
Ulterior, William isi va petrece copilaria si adolescenta la un var bogat din Normandia, unde va fi facut cavaler in 1166. S-a impus rapid ca unul dintre cei mai neinfricati participanti la turniruri si de aceea a fost numit mentor al tanarului print Henric cel Tanar, fiul lui Henric al II-lea.
In 1179, William a fost unul dintre cei 3.000 de cavaleri in armura care au participat la poate cel mai mare turnir medieval, la Lagny-sur-Marne, unde Ludovic al VII-lea serba incoronarea fiului sau. Tehnica lui Marshall nu a fost tocmai cavalereasca. El a sosit la turnir, dar a pretins ca este prea obosit pentru a mai lupta dupa calatoria indelungata. In consecinta, s-a multumit sa-i priveasca pe competitori epuizandu-si fortele pentru ca intr-un final sa se declare perfect apt pentru lupta si a-i dobori cu multa usurinta, pe rand.
In acei ani, el a obtinut o avere atat de mare luptand in turniruri (care erau un fel de campionate cu premii) incat si-a permis sa aiba o veritabila curte personala. A stiut totodata sa navigheze cu talent prin apele tulburi ale politicii: in 1189, cand fiul regelui Henric al II-lea, Richard (viitorul Inima de Leu) s-a razvratit impotriva tatalui sau, Marshall l-a atacat si, intr-o ciocnire unu la unu l-a azvarlit din sa, dar a refuzat sa-l ucida, gandindu-se ca intr-o zi il va ajuta – ceea ce chiar s-a si intamplat.
A fost singurul om care l-a invins pe Richard Inima de Leu in lupta dreapta. Cand acesta a devenit rege, in august 1189, l-a acceptat pe William la curtea sa, ba chiar i-a dat-o de sotie pe Isobel de Clare, mostenitoarea in varsta de 17 ani (Marshall avea deja 42) a unui intins domeniu feudal. Astfel, Marshall a devenit peste noapte unul dintre cei mai bogati nobili din regat.
El a fost cel care l-a convins pe noul rege al Angliei, Ioan fara de Tara, sa semneze Magna Carta, piatra de temelie a democratiei engleze de mai tarziu. Dupa moartea suveranului, in 1216, Marshall a devenit regent si protector al fiului acestuia, Henric al III-lea si, in ciuda varstei inaintate (avea deja 70 de ani) a condus personal in lupta armata engleza la Lincoln, pe 20 mai 1217, impotriva printului Ludovic al Frantei, punand capat pretentiilor franceze la tronul Angliei.
Inainte de a muri, in aprilie 1219, el a avut o ultima dorinta bizara: a renuntat la toata gloria si averea terestre si a cerut sa fie primit in ordinul calugaresc al Cavalerilor Templieri, fiind ingropat la biserica Noului Templu din Londra, unde somptuosul sau mormant poate fi si astazi vazut.
GABRIEL TUDOR
Comentarii