În seara zilei de 2 septembrie 1859, dupa apusul Soarelui în emisfera nordica, un uimitor spectacol de lumina a început pe cer. Siruri de nori luminosi de culoare albastra, verde, purpurie (uneori rosie) au aparut la orizontul nordic si au umplut întregul cer.
Multi oameni au crezut ca undeva se declansase un incendiu de proportii. Altii au luat-o ca pe un semn prevestitor al unui mare dezastru care urma sa se abata asupra omenirii. Putini îsi dadeau seama ce priveau, pentru ca multi dintre ei nu mai vazusera niciodata aurora boreala si nici nu aveau s-o mai vada vreodata.
Ziua precedenta fusese calda si însorita, iar astronomul britanic Richard Carrington privea Soarele prin telescop din „observatorul sau privat bine amenajat”.
Telescopul era astfel instalat încât sa proiecteze pe un monitor alb o imagine a Soarelui cu o latime de 30 cm, iar Carrington desena cu îndemânare petele solare pe care le vedea. În ultimele câteva zile, Carrington urmarea un grup mare si complicat de pete solare de pe discul solar.
În timp ce facea observatii în acea zi, el a observat ca deasupra petelor solare aparusera doua puncte luminoase, foarte stralucitoare, care s-au intensificat rapid si au luat forma unei boabe de fasole. Dupa ce au atins intensitatea maxima, punctele luminoase au început sa se estompeze si au disparut la cinci minute dupa ce Carrington le observase prima data.
Din întâmplare, un alt astronom britanic, Richard Hodgson, scruta Soarele la aceeasi ora în acea dimineata si a observat ceea ce astazi este cunoscut sub numele de eruptie solara. Era prima data când cineva asista la o eruptie solara si întâmplator cea din 1 septembrie 1859 avea sa fie una foarte puternica. Dar aceasta nu a fost deloc o coincidenta.
Majoritatea eruptiilor necesita filtre speciale pentru a putea fi vazute de pe Pamânt, iar aceste echipamente nu fusesera inventate la acea vreme. Doar cele mai intense eruptii, precum cea observata de Carrington si Hodgson, pot fi receptate în spectrul vizibil. 18 ore mai târziu, masa de particule încarcate ejectata de Soare a lovit Pamântul si a scaldat întreaga planeta al-bastra într-o aurora atât de stralucitoare încât noaptea se putea citi un ziar la fel de usor ca la lumina zilei.
Furtuna solara a fost atât de intensa încât aurora a fost vizibila în toata America de Nord, chiar si la sud de Caraibe. Mai la sud, mii de oameni au asistat la spectacolul grandios din partea central-sudica a Mexicului, Cuba, Hawaii si chiar din regiuni ori tari foarte apropiate de ecuator, cum ar fi Columbia. Imaginile orbitoare au fost însotite si de distrugeri la scara larga.
Sistemele de telegraf din întreaga lume au luat-o razna, scântei zburând din echipamente, provocând socuri electrice operatorilor si incendiind hârtii. Un angajat de la biroul de telegraf din Boston a descoperit ca poate deconecta bateriile care alimentau liniile de comunicatii si poate transmite si primi mesaje din Portland, folosind curentii electrici din fire indusi de aurora.
Ziarul Daily Chronicle and Sentinel a relatat ca sistemul functiona de fapt mai bine fara baterii conectate. Aurorele observate în septembrie 1859 au fost cele mai intense din ultimii 160 de ani. Daca o furtuna solara de o asemenea intensitate ar lovi Pamântul astazi, aceasta ar provoca perturbari pe scara larga ale infrastructurii de înalta tehnologie care sta la baza tuturor facilitatilor moderne pe care le folosim.
Satelitii ar fi distrusi, inclusiv GPS-ul, avioanele ar fi blocate la sol, tranzactiile bancare n-ar mai putea avea loc, iar echipamentele esentiale din spitale n-ar mai functiona. O furtuna solara de clasa Carrington „ar putea trimite efectiv lumea înapoi în Evul Mediu”, sustin savanti.
GABRIEL TUDOR
Comentarii